De aproape cinci ani (pe care îi va împlini în noiembrie), Godot Café-Teatru rămâne fidel – vară de vară, în capitala gâtuită de caniculă (sau, mai nou, năpădită de ploaie) – unei mai vechi devize: „Noi nu închidem stagiunea!” Şi o pune constant şi conştiincios în aplicare cu unul sau două spectacole pe zi, de-a lungul întregii săptămâni. Publicul îi răsplăteşte eforturile şi tenacitatea – cum altfel?! – venind la teatru. Iar senzaţia pe care o ai, ca spectator (mai mult sau mai puţin avizat) văzând mica sală de pe Strada Blănari plină, seară de seară, e de-a dreptul reconfortantă. Cum remarcam şi cu alte ocazii, structura publicului e preponderent feminină, media de vârstă… tânără (în buletin sau la suflet), ca urmare pare firească „recurenţa” unor teme. Da, dragostea e recurentă. Ca şi febra. Şi dăm peste ea în cele mai multe spectacole de la Godot – sub toate formele pe care le-a descoperit sau inventat omenirea de la începuturile sale.
Dragostea modernă se materializează în „relaţii”. Ciudat cum, odată cu schimbarea raportului de influenţă a limbii engleze în detrimentul francezei, vechile „legături”-„liaisons” („dangereuses” sau nu) s-au transformat în „relationships”. Mai familiarizaţi cu cele matematice, de producţie sau, într-o ţară şi un regim de care am avut parte zeci de ani, cu acele „relaţii” adesea indispensabile traiului, ne-am obişnuit, în ultima vreme, a asocia cuvântul şi iubirii. Sau, mai bine zis, convieţuirii. Despre convieţuirea (fostă, actuală sau posibil viitoare) dintre un bărbat şi o femeie (sau mai multe femei) este vorba şi în spectacolul „Shot sau Comedia relaţiilor”. Bazat pe o suită de şase piesete scrise special pentru bar de către Theresa Rebeck (n. 1958), o autoare americană de teatru, proză şi scenarii TV (mai cunoscute la noi – „Lege şi ordine” sau „NYPD Blue”). Şi pus în scenă (iniţial la Teatrul LUNI de la Green Hours) de către actriţa Andreea Bibiri, aflată de ceva timp într-o bună relaţie (Ah, relaţiile!) cu regia (mai de voie, mai de nevoie).
Andreea Bibiri şi Andreea Mateiu
În urmă cu câţiva ani, Rebeck mărturisea într-un interviu că piesele sale sunt despre înşelăciune şi trădare, despre comportamente jalnice şi nenorocite. În „Shot”, cam toate revin bărbaţilor, fie patologic absenţi dintr-o căsnicie, fie rămaşi emoţional într-o altă relaţie, fie săpând misogin cariera colegelor de firmă. Femeile – ceva mai raţionale – încearcă să salveze ce se mai poate salva. Dramă? Aparent. Comedia „feliilor de relaţii” se desfăşoară accelerat sub ochii noştri, în două spaţii de joc: pe scena clasică, italiană, dar şi printre spectatorii aşezaţi la mese. Doar ne aflăm într-un bar, nu? Intensitatea reacţiei publicului e diferită – în funcţie de poziţia în sală, dar, mai ales, de „felia de viaţă” în care l-a prins spectacolul, de modul în care „încasează” fiecare poveste. Cu hohot de râs sau cu amăreala recunoaşterii unei/unor situaţii personale. Se vede treaba că regizoarei i-au plăcut la nebunie textele, pe care le-a adunat sub forma unui puzzle, a cărui rezolvare o afli, ca-n orice joc, de-abia la final. În fond, nimeni nu poate ieşi neşifonat dintr-o relaţie sau cu inima întreagă.
4 actori îşi împart 17 roluri timp de o oră şi jumătate. Succesiunile sunt rapide de la un personaj la altul, uneori chiar la vedere. Andreea Bibiri (într-o altă distribuţie: Florina Gleznea) păşeşte cu atenţie pe muchia subţire dintre fragilitatea şi rezistenţa a două dintre eroinele sale: o profesionistă de succes, dar încă sensibilă la chemarea fostului iubit, şi o soţie abandonată de soţ într-o căsnicie lipsită de comunicare, fără a abandona însă lupta, cu orice mijloace. Alături de ea, Andreea Mateiu, trece cu nonşalanţă de la rolul unei mame şi neveste de provincie, luptând, la rându-i, pentru familie, – la rolul unei prostituate surprinse în situaţia de a satisface nevoile psihotice ale clientului său. Acesta – Toma Dănilă (într-o altă distribuţie: Rolando Matsangos) – îşi construieşte aproape imaterial personajul, prin tehnică vocală şi fin dozaj al tensiunii de joc. Tot lui îi aparţine unul din cele mai „gustate” personaje ale spectacolului (de publicul adesea „corporatist” de la Godot): misoginul săpând cu bună ştiinţă cariera noii sale colege, la adăpostul procedurilor de firmă. I se alătură ca partener de discuţie Andrei Mateiu, regăsit şi în rolurile celor doi soţi chinuiţi – fie de o soţie cu pretenţii comunicative, fie de amintirea fostei iubite. Toţi patru se reunesc în scenele-copertă, de bar, în cupluri care se fac şi se desfac cu repeziciune precum shot-urile date pe gât, legături efemere precum spuma de la bere. „Comedia relaţiilor”.
Andreea Bibiri şi Andrei Mateiu
Pe un cu totul alt tip de relaţie se bazează spectacolul „Jurnalul lui Adam şi al Evei”, al cărui titlu nu e o metaforă. Renumitul scriitor şi umorist american Mark Twain (1835 – 1910) a scris, la începutul secolului XX, o serie de cărţi dedicate celor două personaje biblice: „Extrase din jurnalul lui Adam”, „Acea zi în Eden”, „Eva vorbeşte”, „Solilocviul lui Adam” sau „Jurnalul Evei” – în stilu-i binecunoscut, un amestec aparte de maliţiozitate şi ironie, critică vehementă şi îngăduinţă. Şi multă dragoste. Eroii sunt construiţi după chipul şi asemănarea autorului şi a soţiei sale, Livy, cea care a plecat prima din grădina biblică a iubirii lor. „Jurnalul Evei” se încheie cu cuvintele lui Adam: „Oriunde a fost ea, acolo a fost Raiul.”
La Godot Café-Teatru, textele lui Mark Twain sunt dramatizate într-un dublu jurnal de către regizorul Eugen Gyemant, cu umoru-i caracteristic, sprijinit în demersul său de actorii Dana Rogoz şi Dan Rădulescu. Povestea ne poartă de la Geneză până la moartea Evei, alternând consideraţiile celor doi „părinţi ai omenirii”, care se construiesc astfel ca personaje. În vârstă de numai o zi pe această lume, Eva deja filosofează: se simte „un experiment”. Dar se va dovedi o iubitoare de frumuseţe şi dragoste, chiar dacă se va îndrăgosti de Adam: „Dac-ar fi urât, eu tot l-aş iubi.” Prezentat iniţial ca un misogin in nuce, ce se întreabă „La ce-o fi bună şi creatura asta cu păr lung?”, Adam va sfârşi prin a se îndrăgosti, la rândul său, de Eva. Inexplicabile sunt motivele iubirii. Procesul va fi însă pigmentat de explorarea lumii din jur, descoperirea ei, punctele de vedere diferite şi, mai ales, enervantul obicei al Evei de a denumi toate lucrurile. Căci „la început a fost Cuvântul”, nu-i aşa?!
Dana Rogoz şi Dan Rădulescu
Cuvintele stau, de altfel, la baza viziunii regizoral-scenografice. Grădina Raiului este imaginată ca un imens joc de scrabble, în care, pe fundalul negru, cuvintele albe se compun, se descompun şi se recompun continuu. Ca viaţa. Cuvinte-cheie ce apar în text, dar al căror înţeles se shimbă, evoluează. Cuvinte vii ca opera de artă. Grădina Raiului este o staţiune de vară, cu floră şi faună exotice, cu fructe şi animale noi, cărora „turista” Eva se încăpăţânează să le dea nume: „măr”, „şarpe”. Evei îi plac merele, chiar dacă şarpele (personaj absent) pare să-i fi trezit această pasiune. De-abia după Izgonirea din Rai, lui Adam începe să i se pară bună compania Evei. Dar îşi dedică timpul şi cercetările ştiinţifice bietelor „lighioane” care apar: Cain şi, mai apoi, Abel. Să fie peşti, canguri sau urşi?
Textul este comic şi savuros, dar pe scenă poate deveni monoton (mai ales lungile monologuri ale Evei, ce au tendinţa de a aluneca, în final, spre patetism). Ca urmare, regizorul combină umorul cu ingeniozitatea, pentru a mai anima rostirea prozei şi a da caracter dramatic poveştii: mici adaptări locale de traducere, spoturi albe care să marcheze succesiv replicile personajelor (neimplicate în niciun fel de dialog), proiecţii video pe fundal, o coloană sonoră alternând sunetele din natură cu muzica celor de la Pixies. Sau alte contribuţii personale: figurarea şarpelui ca un boa din pene, încolăcit de gâtul Evei. (Asocierea comică mă duce cu gândul la o altă scenă purtând „marca Gyemant” din spectacolul „Viţelul de aur” de la ArCuB: cei doi „găinari” Balaganov şi Panikovski – interpretaţi de Cătălin Babliuc şi (acelaşi) Dan Rădulescu – îşi fac intrarea mestecând şi scuipând nişte fulgi albi…) Dar mâna regizorală se simte, mai ales, în îndrumarea celor doi actori.
Dana Rogoz, Dan Rădulescu şi regizorul Eugen Gyemant
Fanii TV – mai vechi sau mai noi – ai Danei Rogoz se vor bucura de ea timp de o oră şi jumătate, îmbrăcată în costumul Evei. Honi soit qui mal y pense! Este vorba de o rochie albă (ca pentru o eternă mireasă), pe care scrie cu fireturi chiar aşa: „Costumul Evei”. (Aceeaşi idee o regăsim brodată cu verde pe costumul negru al lui Adam.) Pe blogul personal, actriţa se declară de mult îndrăgostită de text şi, mai ales, de monologurile Evei, pe care o aduce în contemporaneitatea care îi este familiară. În pofida celor mai bine de o sută de ani scurşi de la apariţia jurnalului scris de Mark Twain şi a unui număr încă necunoscut de la apariţia personajului pe lume, Eva noastră pare desprinsă din realitatea imediată, prin intonaţie şi gestică. Efectele nocive ale anilor de televiziune se resimt în impostaţie şi dicţie, dar nimeni nu îi poate lua Danei Rogoz farmecul personal şi notorietatea. Or, acestea par să fi fost şi atuurile Evei. Cel puţin în faţa lui Adam. În rolul acestuia, Dan Rădulescu (un statornic colaborator de-al regizorului) se dovedeşte acelaşi actor cerebral, aparent parcimonios cu procedeele exterioare, dar perfect stăpân pe mijloacele sale comice, indiferent că porneşte de la Molière, Caragiale sau Woody Allen. Iar postura de Adam vag misogin, ursuz şi necomunicativ pare să-l fi distrat de minune.
Spre deosebire de spectacolul „Comedia relaţiilor”, „Jurnalul lui Adam şi al Evei” se cere acompaniat de şampanie, licoarea îndrăgostiţilor de oricând şi de oriunde.
Silvana Mihai şi Vlad Bălan
Cu totul alta este băutura de care ai nevoie pentru „Iluziile” lui Ivan Vîrîpaev. Textul dramaturgului şi scenaristului, actorului şi regizorului rus cere ceva tare. Sau măcar un cocktail alcoolic frumos colorat precum par a savura personajele spectacolului de la Godot. Pentru că stilul scriitorului contemporan născut în Siberia (1974), cunoscut în România prin alte montări ale „Iluziilor” sau ale unui alt text, “Oxygen”, nu este la îndemâna oricărui spectator de teatru. Ca şi în cazul „Jurnalelor” lui Mark Twain, vorbim despre o piesă bazată pe monologuri – patru de data aceasta, aparţinând unor bătrâni trecuţi de optzeci de ani, din care peste cincizeci i-au petrecut împreună ca prieteni şi soţi. În mijlocul lor tronează echilateral triunghiul Viaţă – Dragoste – Moarte. O pistă falsă poate conduce către o poveste patetică (sau, mai rău, patru poveşti patetice). În realitate, lucrurile stau cu totul altfel. Pe de o parte, orice posibil derapaj e întrerupt de scriitor prin însuşi vocea personajului care are cuvântul. „Pauză” – se aude din când în când, atunci când tensiunea emoţională urcă nepermis de mult în discurs. Şi cuvântul revine următorului personaj. Pe de altă parte, punerile în scenă (cel puţin cele văzute de mine) au avut parte de actori tineri. Sau foarte tineri, cum este şi cazul spectacolului de la Godot. Ceea ce sparge convenţia, căci nu se caută defel compoziţia.
Cristina Juncu şi Alexandru Voicu
Producţia de Licenţă UNATC – Arta Actorului 2015 (clasa conf.univ.dr. Doru Ana) a fost coordonată de lect.univ.dr. Andreea Vulpe, regizor cu experienţa scenei, dar şi a lucrului cu tinerii. Şi, aşa cum scriam şi în urmă cu două luni, rezultatele s-au materializat într-unul din cele mai emoţionante spectacole ale Galei Absolvenţilor, prezentat de câteva ori la Teatrul de Artă din Bucureşti şi, în premieră săptămâna trecută, la Godot Café-Teatru. Depăşind tracul, cei patru foarte tineri actori au dovedit că premiile luate de fiecare în parte sau împreună la Gală nu au fost deloc o întâmplare. Silvana Mihai, Cristina Juncu, Vlad Bălan şi Alexandru Voicu s-au adaptat spaţiului şi publicului special al locului, re-creând acea emoţie, singura prin care textul şi spectacolul pot funcţiona. Căci nu-i lesne de răspuns oricând şi oriunde la întrebarea „Ce e dragostea?”, d’apoi într-o seară de vară, într-un club bucureştean…
„Trebuie totuşi să existe o constantă în universul ăsta schimbător…” – susţine Margaret, cel mai lucid personaj al piesei (posesoarea unui simţ al umorului deosebit), într-un ultim apel la raţiune. Sau într-o disperată încercare de a răspunde la o altă întrebare a textului: „Am trăit ce se cheamă viaţă… pentru ce?” Departe de a fi o „iluzie”, „Dragostea e lucru simplu. Accesibil însă doar câtorva.” – pare a fi răspunsul lui Vîrîpaev. Mai că-ţi vine să-l crezi după o vară de spectacole la Godot, o instituţie egală cu sine însuşi de cinci ani încoace, o constantă de care te poţi agăţa în seri de dileme teatrale.
„Shot sau Comedia relaţiilor”, după Theresa Rebeck
Direcţia scenică: Andreea Bibiri
Orientarea scenică: Carmen Coţofană
Cu: Andreea Bibiri / Florina Gleznea, Andreea Mateiu, Andrei Mateiu, Rolando Matsangos / Toma Dănilă
„Jurnalul lui Adam şi al Evei” de Mark Twain
Regia: Eugen Gyemant
Cu: Dana Rogoz şi Dan Rădulescu
Spectacol realizat cu sprijinul: Veronica Zaharia (Costume), Zoom Decor (Realizare decor), Bogdan Gyemant (Concept decor), Cătălin Ciobanu (Grafică), Grace Couture Cakes (Fructul interzis) și Cosmin Băraru (Foto afiș)
„Iluzii” de Ivan Vîrîpaev (traducerea: Bogdan Budeş)
Regia: Andreea Vulpe
Distribuţia:
Sandra – Silvana Mihai
Margaret – Cristina Juncu
Danny – Vlad Bălan
Albert – Alexandru Voicu
Print