„Într-adevăr, omenirea, aşa cum ne e înfăţişată de acest autor, pare a nu merita să existe. Personajele sale sunt nişte exemplare umane în aşa măsura degradate, încât nu ne lasă nici o speranţă. (…) Niciodată stăpânite de un sentiment de culpabilitate, nici de ideea vreunui sacrificiu, nici de vreo altă idee (<de vreme ce avem un cap, la ce ne-ar mai sluji inteligenţa>, se întreabă ironic Caragiale), aceste personaje cu conştiinţa uimitor de liniştită sunt printre cele mai josnice din literatura universală”. Observaţia îi aparţine lui Eugen Ionescu, care o aşternea pe hârtie acum o jumătate de secol, în “Note şi contranote”. Deloc întâmplător, ea figurează în caietul-program al spectacolului “O noapte furtunoasă”, montat de Alexandru Dabija la Naţionalul ieşean. Aceste câteva rânduri suprind cu o forţă de invidiat fiinţa bipedă care mişună hidos, tragic de comic, în comediile acelui Caragiale care a îndrăgit atât de tare spiritul contrariant al poporului său, care i-a simţit defectele pe propria piele şi atât de des, încât a ales să-şi petreacă ultimii ani de viaţă la Berlin.
Omenirea fără speranţă transpare brut şi brutal din lectura lui Alexandru Dabija, materializată într-un spectacol care apasă, cu tuşe groase şi deloc filosoficoase, pe un univers barbar şi gregar. Astfel este, în viziunea regizorului, mahalaua din piesele clasicului român: de o crudă vulgaritate, aproape de nesuportat, de o prostie care te ruşinează (şi care se identifică de multe ori cu naivitatea), de un sentimentalism greţos, pur instinctual, de o animalitate “fără speranţă”.
Spectacolul lui Dabija este o traducere fidelă a acestei lecturi – toate elementele scenice susţin o interpretare pe cât de simplă/simplistă, pe atât de incontestabilă. Da, mahalaua lui Caragiale este insuportabilă, fief al instinctelor, excrescenţă socială a forţelor necontrolate de raţiune. Instinctul sexual stăpâneşte atotputernic mahalaua lui Jupân Dumitrache şi el este firul roşu care străbate noua montare de la Iaşi. Sexul face şi desface în mahala. Formă primitivă de putere, sexul (a se citi înţelegerea primitivă, instinctuală, a semnificaţiei şi importanţei lui) declanşează furtuna dintr-un pahar cu apă. Iar orbirea (a se citi prostia) personajelor în faţa instictelor naşte, previzibil, monştri. Amuzante în hidoşenia lor, aceste creaturi producătoare de gesturi nu doar vulgare, ci şi scârboase se agită isteric într-o curte cu pompă, în faţa unei vile în construcţie, printre mortar şi unelte de construcţie. Spectatorul se uită printre ulucile care delimitează spaţiul de joc, decupând o secvenţă care arată universul hibrid, alcătuit din stratul rural suprapus peste stratul urban, mixtură din care triumfă kitsch-ul. Pe această idee a mizat experimentatul scenograful Dragoş Buhagiar, contribuind mult la concretizarea viziunii regizorale. Nici ţărani, nici orăşeni, caricaturile care au parte de o noapte furtunoasă se învârtesc într-un ţarc, ilustrând deprimant numai dimensiunea imundă a făpturii instinctuale care este omul.
Pe tema „omul de mahala” regizorul se joacă o oră şi jumătate, exploatând din plin resursele actorilor. Stăpânit de „ambiţ”, Jupân Dumitrache (Călin Chirilă, foarte convingător în rol) îşi apară „onoarea de familist”, subliniind prin gesturi redundante că propriile organe genitale au dreptul la suveranitate asupra consoartei Veta, care arde în focul pasiunii de trosneşte casa neterminată din toate încheieturile. Dar muierea, tăcută şi ciufută, îşi ostoieşte dorul cu focosul Chiriac, aici genul gypsie sex-mashine. Dorind să-i pompeze ceva sânge-n vene unui personaj pe care regizorii l-au cam lăsat să lâncezească în tipare gestuale, Alexandru Dabija a făcut din Jupân Dumitrache un golan adevărat, aşezat la casa lui, prostul fudul care „gândeşte” cu ce are în pantaloni. În cazul cherestegiului strâmt la minte şi „necenzurat” în gesturi, prostia se însoţeşte bine cu vulgaritatea dusă la extrem, lucru valabil, de altfel, pentru toate personajelor. Interesant, dar pe alocuri prea îngroşat, exerciţiul de a face variaţiuni pe tema vulgarităţii. La Nae Ipingescu, ea îmbracă o formă soft: vulgaritatea echivalează cu prostia inofensivă. La Chiriac (Dumitru Năstruşnicu), vulgaritatea e sinonimă cu animalitatea şi ipocrizia de cea mai joasă speţă, călăuzită de atotputernicul instinct sexual. La Spiridon (Doru Aftanasiu), ea este doar înapoiere, iar la „studintele în drept” Rică Venturiano (Cosmin Maxim), construit pe contre-emploi, ea se identifică, din nou, cu prostie, ca şi în cazul cucoanelor.
Prostia, prostia, iar prostia. De fapt, ea este sinonimul principal al vulgarităţii. Neridicându-se la înălţimea statutului de trestie cugetătoare, omul de mahala, în interpretarea lui Alexandru Dabija, este numai bun pentru grădina zoologică, spaţiu al libertăţii instinctelor, unde corpul este rege. Se pârţâie şi se masturbează inocent, scuipă şi icneşte, învingând materia cenuşie, bălăcindu-se în puritatea începutului care a precedat apariţia gândului.
Actorii de la Iaşi interpretează convingător registrul tare propus de regizor. Joacă bine prostia, bădărănia, istericalele. Adus în mahalaua verosimilă, spiritul lui Caragiale rămâne ascuţit, tăios, dar parcă pierde unul din cele două tăişuri – tristeţea de dincolo de orice comedie, în care dramaturgul credea cu tărie. Montat hiperbolic, explicitul ucide implicitul, trage perdeaua şi lasă totul la vedere. Ce se pierde şi ce se câştigă depinde, fireşte, de convingerile şi opiniunile fiecărui spectator.
Print