Cascher Niratis
„Cronicar de ocazie” este o rubrică deschisă tuturor opiniilor cititorilor noştri. Vă mulţumim pentru texte și vă așteptăm să ne scrieți despre spectacolele care vă plac.
„Graffiti.drimz” se dorește a fi o excursie în universul cotidian al adolescenților liceeni, iar în spectacolul reprezentat de trupa de teatru Graffiti această transpunere cunoaște o direcție cel puțin serioasă.
Doza de nocivitate urbană în care jungla se traduce prin relațiile de prietenie măcinate de minciună, bășcălie și interes dar și prin drame personale, este foarte reușit interpretată de către actorii trupei.
Astfel, în spectacolul „Graffiti.drimz” scris de Alina Nelega, realizat în regia lui Dorin Eugen Ionescu cu o trupă de amatori și prezentat în luna februarie la Teatrul de Artă, pe parcursul celor 13 scene năruirea ființială ca rezultat al vieții de cartier anost cunoaște diferite planuri ale disfuncționalității. Mișcarea continuă a planurilor: sexualității, homicidului și a consumului de droguri creează cu ajutorul unor mame singure, a unei bunici senile, și a unui tată caricatural, o iluzie de haos. Dar monologul adultului din penultima scenă aduce „lumină” discursului eclectic pe care spectacolul îl furnizează la un alt palier al inteligibilului. Eroarea în educația acestor tineri este singura care se califică pentru poziția de esență a spectacolului. Avem parte și de vise, dar mai cu seamă visuri sfărâmate ale adolescenților însoțite și de proiecții ale unor vieți fericite și de neatins. Cultura ego-ului îți plânge clipele de frustrare prin această poveste. Rămân fericiți în final doar aceia care au încercat să se alinieze pornirilor de valorizare a celui de lângă. Restul sunt ofiliți și cad, întrucât sunt victime ale propriilor consolări, indiferent de natura acestora.
Imersiunea în universul sumbru ar fi fost imposibilă în cazul în care decorul ar fi fost chiar și puțin mai încărcat. Cu siguranță luminile au conturat prin cromatică și intensitate la crearea unei atmosfere apăsătoare ce țâșnește din interiorul adolescenților. Coloana sonoră reușește să ascundă orice fel de neajuns adus de spațiul mic al scenei studio.
Jocul actorilor, departe de a fi rudimentar, nu a eclipsat atitudinea de puerilitate nematurizată în fața responsabilității, dar marcată de viciu, a adolescenților. Din contră, distribuția rolurilor a fost făcută, cu foarte mici excepții pardonabile, în așa fel încât personajele oferă impresia unor identități personale, care nu au necesitat nici un fel de efort în interpretare. Însă această impresie este ușor de clarificat și, totodată, de îndepărtat în finalul spectacolului, ca una ce este falsă.
Totodată, o dimensiune grotescă a existenței umane este inserată în acest spectacol, și după mine, nu se limitează la a fi gratuită și neavenită. Această dimensiune reprezintă și o pervertire care întrece bunul simț și ridică grave accente de reducționism vandalizator. Într-un spectacol cu tineri și pentru tineri, decelarea unui fenomen precum asumarea identității homosexuale nu prea își are locul. Agresiunea sexuală pe acest registru, care abia dacă e prezentă în viața liceenilor, adică introducerea neutralizării arhetipurilor, este dăunătoare și nu aduce decât o atitudine de scandal ce nu se justifică prin utilitate. Spun utilitate pentru că scandalizarea are ca unic argument al uzitării ei prezentarea unor idei superioare care erau inaccesibile celor cufundați în mundanul cotidian. Din act artistic avem de a face cu o transformare într-o formă degenerativă, întrucât spectacolul atinge granița unei propagande ideologizate. O observație holistică însă, demonstrează că spectacolul nu se confundă cu așa ceva. Dar, echilibristica aceasta a riscului îi știrbește din prestanță.
Ceea ce receptăm ca spectacol nu este dat doar de conținutul „poveștii” ci și de felul în care se livrează povestea. În acest caz, regia lui Dorin Eugen Ionescu reușește să articuleze această poveste a unor oameni suferinzi și bolnavi cu o măiestrie inegalabilă. Acești oameni bolnavi sau mai degrabă chinuiți sunt chiar tinerii de azi din societățile de consum. Regia este tocmai de aceea și de lăudat, întrucât reușește să ilustreze cele mai absconse dimensiuni ale existenței spre care este orientat un tânăr, sau mai degrabă un adolescent al societății în care ne desfășurăm traiul și care scârțâie în modele propuse.
Astfel, avem de a face cu tipologii de adolescenți mai mult decât verosimile, însă care sunt jucate cu atâta talent de tinerii amatori, încât starea de toxicitate te cuprinde în tenebroasele judecăți proprii. Trupa, formată din: Mihaela Dorobanțu, Mihnea Dascălu, Constantin Grigorescu, Vladimir Nechita, Roxana Sima, Răzvan Uifălean, Ștefan Todea și Alina Stănescu, glorifică pe scenă un univers complex și sumbru reiterat parcă din realitatea injustă, dar frustă.
Este interesant de remarcat că în poveste nimic nu merge bine. Până și legătura pe care Blaga o surprindea prin sintagma „întâmplare simplă” sau Stănescu o sugera prin „întâmplarea ființei mele” este una schingiută și înăbușită de cadrul social, iar nicidecum una adaptată la cultura postmodernă. De aceea, pe scenă se regăsește doar o mică proiecție a relației împlinite dintre un bărbat și o femeie. Aceasta este cheia receptării spectacolului. De ce? Pentru că această relație este responsabilă direct de copiii dintr-o societate.
De la șmecherul de cartier, la băiatul care se îndrăgostește și până la fata ce se autodistruge din cauza drogurilor, tipologiile sunt interpretate cu zvâc și cu o sugestibilitate ce nu rămâne doar potențială. Fiecare dintre actori transmite cel puțin o clipă de talent pur care este remarcabil tocmai datorită scenelor cu număr relativ redus de personaje. Rememorabilă e scena răcnetului ce are ca scop oprirea tevaturii, dar de asemenea și dansul din planul oniric. Nu se pot trece cu vederea nici amenințarea cu pistolul, mărturisirea pe care fiica o face către mamă sau discuția dintre părinți. Toate acestea sunt ineluctabile pentru încărcătura psihică ce se amorsează în spectatori.
Totuși, o surpriză neplăcută pe parcursul spectacolului, dar prin circumstanță, infinitezimală, am avut-o din cauza unor incoerențe ale succesiunii ideilor. Ritmul evoluției acțiunii este potrivit presărat cu monologuri care oferă impresia unei dezagregări tihnite a ființei umane printr-un nihilism exacerbat.
Deși evoluția firului dramatic nu permite spectatorilor să își manifeste atitudinea de moment, nu au lipsit scene care să facă sala să empatizeze prin clipe de rumoare. De altfel, aplauzele din final au demonstrat nivelul apreciabil al reprezentației scenice și puterii de captivare a atenției ce decurge din aceasta.
Spectacolul „Graffiti.drimz” furnizează modele elocvente și aproape palpabile de adolescenți care sunt puși în situații credibile, dar și pline în substratul lor de o singurătate ce se constituie în mobilul dramelor, precum și al relațiilor deficitare ori susceptibile de superficialitate naivă.
La spectacolul „Graffiti.drimz” te duci ca să te șochezi. Și vrei să faci asta în măsura în care te preocupă problemele și pericolele în care tinerii de azi se zbat cu greutate. Nota morală explicitată de un monolog final ridică aerul greu acumulat exponențial.
Print