Graz sub semnul sferei private

Irina Wolf, corespondență de la Graz

Pentru al doilea an consecutiv, teatrul Schauspielhaus Graz a organizat, împreună cu Deutscher Literaturfond e.V. şi uniT, Festivalul de Dramaturgie Contemporană „Auto(a)r(e)” (Dramatiker*Innen). „Sfera Privată” a fost tema principală a evenimentului ce s-a desfăşurat între 6 şi 11 iunie. Spre deosebire de anul trecut, festivalul s-a extins în mult mai multe locaţii, în diferite teatre, dar și în locuri publice din oraş și din întreaga zonă a Stiriei. O dovadă în acest sens a fost chiar evenimentul de deschidere, care a propus lecturarea a 50 de piese în tot atâtea case particulare. Spectacole, workshop-uri, conferințe, discuții și întâlniri cu dramaturgi din Austria și din străinătate au subliniat importanța  dramaturgiei contemporane.

În focusul festivalului a stat proiectul teatral transatlantic „Pluralitatea Sferei Private”. Pornind de la întrebarea concretă „Ce înseamnă sfera privată pentru tine în era digitală?”, demersul iniţiat de către Institutul Goethe din Washington și-a propus să promoveze o mai bună înţelegere culturală între Europa şi America. Printre cei 16 autori care au fost invitați să scrie piese scurte (de cinci minute) s-au numărat şi Mihaela Michailov (reprezentând România) şi Csaba Székely (din partea Ungariei). Pe lângă lecturarea textelor, au putut fi vizionate, pe toată perioada festivalului, şi filmări ale pieselor  – în cazul Mihaelei Michailov, video-ul a fost realizat de către Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova.

O incursiune înfricoşătoare prin Europa

De mare interes s-au bucurat spectacolele invitate, printre acestea numărându-se Acest zid îşi face propriul rezumat şi steaua a vorbit, steaua a şi spus ceva (Diese Mauer fasst sich selbst zusammen und der Stern hat gesprochen, der Stern hat auch was gesagt) de la Schauspielhaus Viena – o piesă a autoarei austriece Miroslava Svolikova despre Uniunea Europeană, Nu regret nimic (Ich bereue nichts) de la Badisches Staatstheater Karlsruhe – un proiect despre avertizori de integritate şi Țara Mefisto (Mephistoland) de la Teatrul Maxim Gorki din Berlin.

Având la bază romanul „Mefisto” al lui Klaus Mann, Țara Mefisto reflectă situația culturală și politică actuală din Ungaria, precum și renașterea extremismului de dreapta din zilele noastre. Piesa alternează cu multă iscusință între Germania nazistă din anii 1930 și o Europă fictivă, de tip dictatorial, dintr-un viitor apropiat. Într-o societate liberală, dar coruptă, care a decăzut în totalitate, este timpul să se revină și în instituțiile teatrale la un sistem de valori adevărat. Principalul obiectiv este ca premiera spectacolului „Mefisto” să aibă loc. Şi se prefigurează schimbarea direcțiunii teatrului – o referire simbolică la demiterea lui Róbert Alföldi de la conducerea Teatrul Național Maghiar din 2013 și numirea lui Orbán Attila Vidnyánszky în locul său.

În elaborarea textului, trei artiști maghiari (Kornél Laboda, Albert Benedek și András Dömötör – cel din urmă semnează și regia) îmbină informații din materiale apărute în presă cu rezultatul interviurilor purtate cu diferite persoane din Ungaria. Autorii dau dovadă de multă ingeniozitate, reușind să evite în totalitate enunțarea explicită a lui Viktor Orbán, a partidelor extremiste PEGIDA și AFD din Germania sau a termenilor „criza refugiaților” și „criza financiară”. Acestea sunt, totuși, omniprezente prin utilizarea referinței la „Mefisto”. Textul piesei este unul plin de umor și de dialoguri savuroase. Deosebit de amuzantă este apariția lui Adolf Hitler care refuză să se sinucidă și, mai mult, nici măcar nu vrea să își simuleze sinuciderea pentru că aceasta… nu ar corespunde valorilor sale creștine.

Decorul minimalist (Moïra Gilliéron) – pe scenă se află doar câteva scaune, mese, divane și perdele roșii – permite schimbări rapide între scene. Regia scoate în evidență prestațiile actoricești impresionante. Un ansamblu alcătuit din numai cinci actori interpretează o mulțime de roluri. Tragic și comic deopotrivă, spectacolul remarcabil îmbină burlescul, satira, realismul și grotescul. Țara Mefisto este o excursie hilară printr-o lume plină de absurdități, care ridică problema îngrijorătoare a viitorului Europei.

O meditație asupra drepturilor umane

Nici teatrul gazdă nu a fost mai prejos. Dintre cele cinci spectacole proprii programate în cadrul festivalului s-a remarcat performance-ul Siguranță în loc de libertate? ce face parte din trilogia cu tema „Graz și drepturile umane”. Dacă în stagiunea trecută autorul proiectului de cercetare, regizorul Clemens Bechtel (cunoscut publicului din România prin colaborările sale cu Gianina Cărbunariu), a examinat situația de la tribunalul local, de data aceasta, atenția sa s-a îndreptat către sentimentele și speranțele atât ale deținuților, cât și ale angajaților din două penitenciare ale orașului.

Spectacolul începe în parcarea teatrului, de unde participanții se deplasează cu un microbuz către locația Schaumbad (n.a. „baie cu bule”), un spațiu aflat lângă o zonă industrială dezafectată. Încă de pe parcursul călătoriei publicul are prilejul să pătrundă în atmosferă, ascultând interviurile purtate cu deținuți, precum și pasaje din cartea „A supraveghea și a pedepsi” a lui Michel Foucault la căștile audio primite. O voce calmă descrie în detaliu scena torturării și executării brutale a unui ucigaș în urmă cu câteva sute de ani – un procedeu care, din fericire, nu își mai găsește corespondent în zilele noastre.

Ajuns la locul desfășurării spectacolului, publicul este mai întâi invitat în partea superioară a clădirii, de unde poate privi un „deţinut” (în realitate, un actor al Schauspielhaus Graz) care îşi face rugăciunea în „celula” sa. Ulterior, spectatorii sunt invitaţi să pășească în acest spaţiu-instalaţie. Așezaţi pe scaune incomode, în „celule” mici delimitate de perdele transparente, participanţii fac parte din performance-ul lui Bechtel. Senzaţia de lipsă de intimitate provoacă o stare de angoasă. Cu atât mai mult cu cât pe culoarele dintre „celule” se deplasează „deţinutul”, un bărbat pe jumătate gol, ajuns într-un stadiu aproape animalic. Singura sa ocupaţie este să își înfășoare pe parcursul spectacolului corpul cu bandaje. Tot pe culoare se mișcă și alți cinci actori. Trei dintre ei vorbesc în numele pușcăriașilor, pe când ceilalți doi oferă o voce angajaților penitenciarelor. Costumele pe care le poartă scot în evidență poziția pe care o dețin în închisoare. În final, spectatorii sunt conduși în afara clădirii, unde sunt martorii unui spectacol inedit: separaţi de public printr-un gard de sârmă, actorii rătăcesc dezorientaţi și neajutoraţi prin curtea zonei dezafectate. Este cea mai emoţionantă scenă a acestui performance impresionant al dezumanizării individului plasat în situații limită.