„Gulliver” în țara minunilor. Secvențe de festival

Imagine din spectacolul „Cui i-e frică de Bau-Bau”, câștigător al Marelui Premiu

Un lucru e clar pentru toată lumea: e vremea festivalurilor. De teatru, de film, de literatură etc. Organizatorii vor să-și consolideze evenimentele, nu doar să le continue, par hotărâți să ridice nivelul, să facă mai mult, nu doar să ofere o nouă ediție.

Pe 23 mai, în ziua în care la București începea la București ediția din 2015 a Festivalului Comediei Românești, ajuns la ediția a XIII-a, se încheia la Galați a XXIII-a ediție a Festivalului Internațional de Animație „Gulliver”, organizat și găzduit de Teatrul Fani Tardini din localitate. Spectatorii, mai ales localnici și creatori care se ambiționează să facă teatru de păpuși și de animație într-un context deloc încurajator, erau după șase zile pline de spectacole. În medie, patru producții pe zi, în afara atelierelor de creație în aer liber și altor evenimente neconvenționale care au din ce în ce mai mult succes la public în ultimii ani. Școlari participativi și foarte vocali, uneori purtând papion, cum se cuvine, dat fiind evenimentul, și respectiv vreo poșetuță din garderoba mamei (mai veche sau mai nouă, căci moda este, contrar aparențelor, îngăduitoare), s-au perindat o săptămână în cele două săli ale teatrului. S-au bucurat, au ajutat personajele de pe scenă să ocolească pericole, s-au fotografiat cu marionetele și păpușile cuminți așezate în expoziția din foaier, cu alte cuvinte, au făcut alt fel de școală.

Căci școală face festivalul – sau educație cu pipeta, una dintre căile eficiente de azi de a dezvolta idei, personalități, cunoștințe. Renunțând la toamnă și alegând sfârșitul primăverii, în 2015, o săptămână călduroasă, organizatorii au optat pentru un program conceput astfel încât să atragă publicul larg în cele două săli de teatru, dar și în spațiile în aer liber. Și au invitat spectacole cu potențial, de niveluri diferite, ilustrând mai multe abordări ale teatrului de animație, unele făcute cu mijloace modeste, altele dovedind o anumită subtilitate, unele gândite să devină hituri pentru copii, altele adresându-se mai degrabă cunoscătorilor.

Imagine din spectacolul „Adunarea păsărilor”

Povești și basme – cine mai face diferența între ele? Zâne și elfi, vrăjitori și sirene, croitorași și împărați nechibuiți, șahi necruțători, crabi, buburuze și fluturi, cu toții au avut loc în spectacolele din festival. O notă exotică a fost, desigur, spectacolul venit din Turcia, de la Teatrul de Umbre Cengiz Ozek din Istanbul, fin ca o dantelă lucrată minuțios, cu surprize la fiecare înfloritură, o mostră de meșteșug de la creatorul Cengiz Ozek, un obișnuit al festivalurilor, care a făcut magie în mai puțin de o oră, cu câteva marionete și cu o știință de invidiat a luminii și umbrei, la care se adaugă calități vocale remarcabile. Spectacolul lui, „Monstrul gunoaielor”, premiat în multe festivaluri internaționale și, de asemenea, particiant la câteva festivaluri din România, a fost o alegere inspirată pentru programul de anul acesta.

În aceeași zonă a rafinamentului s-a situat și un spectacol mai vechi al lui Cristian Pepino, „Adunarea păsărilor”, după Farid Udi Attar, de la Teatrul Țăndărică, un remake de înalt nivel, care a pus în lumină atuurile unei trupe de actori-mânuitori care au cucerit imediat publicul adult. Deși neobișnuiți cu un grad atât de mare de abstracțiune a discursului scenic, spectatorii au reacționat entuziast la călătoria inițiatică orientală transpusă pe scenă, astfel încât să oferă o incursiune fără cuvinte într-o gândire și într-un univers foarte îndepărtat de orizontul imediat al societății românești.

Și „Kajtus, vrăjitorul” de la Teatrul Luceafărul din Iași, în regia lui Konrad Dworakowski, un spectacol așa-zis pentru toate vârstele, s-a numărat printre reușitele festivalului. Da la început și până la sfârșit, originalitatea scenografică (datorată concepției semnate de Marika Wojciechowska) a susținut profesionist povestea în alb și negru a vrăjitorului Kajtus, care dorește cu orice preț să înțeleagă: pe sine însuși și lumea din jur. Mizând pe puterea formei de a genera conținuturi, pe neîncetată schimbare, trupa de la Iași a susținut o reprezentație spectaculoasă, deși inegală din punctul de vedere al interpretării, a cărei calitate a scăzut spre sfârșit. Același reproș i se poate face și spectacolului cu care a venit Teatrul de Păpuși Puck din Cluj-Napoca. Spunând „Povestea Șeherezadei” într-un decor cafeniu precum pânza de sac, nisipul și deșertul sau cafeaua atât de iubită în lumea arabă, cu păpuși făcute din pânză de sac și manevrate de actrițe cu simțul ironiei și puse pe joacă, spectacolul a creat atmosferă, a înduioșat, a sugerat arome și stări. Însă a eliminat, cu voie sau fără voie, elementul suspans și a pierdut prin soluția sau, mai bine spus, prin lipsa de soluție regizorală pentru deznodământ.

Imagine din spectacolul „Kaitus, vrăjitorul”

Ceea ce nu se poate spune despre ingeniosa creație de la Teatrul Țăndărică, semnată de Ivica Simic și intitulată „Cui i-e frică de Bau-Bau?”, care a și câștigat Marele Premiu și i-a adus premiul pentru interpretare actriței Olga Bela. Creatura aceea care se ascunde pe te miri unde, de fapt peste tot, făptura aceea incertă și cameleonică pe care vrem s-o dominăm ori s-o eliminăm, frica, acest sentiment care naște monștri la toate vârstele a fost ținta creatorilor. Variațiune inspirată pe această temă, joaca celor de la Teatrul Țăndărică e mai mult decât o joacă: e o lecție prietenoasă, lejeră, cu haz, despre frică. Printre personaje de basm clasic și scene casnice din copilărie universală, printre dulapuri care ascund ciudățenii și haine ce se prefac în altceva, copila noastră caută și iar caută, în cuvinte puține, un adevăr. O ajută muzica și mișcarea și descoperirea pe care o face o puteți vedea la oricare reprezentație a spectacolului.

Dincolo de spectacolele care au depășit nivelul mediu, venite din diverse orașe din țară și de la Chișinău rămân, desigur, multe spectacole plăcute, care nu vizează în primul rând originalitatea, inovația sau autenticitatea. Pe de o parte, clișee rezistente și ceva playback-uri nereușite, multe propuneri cuminți, concretizate după o rețetă simplistă, creații vetuste sau pur și simplu nelucrate. Pe de altă parte, reușite certe, unele amintite mai sus, spectacole la care rămâi cu gândul după ce s-au terminat, spectacole care îndrăznesc să privească mai departe. Între aceste două teritorii, „Gulliver” a căutat anul acesta să scoată la lumină talente, idei, soluții, privind mereu cu un ochi la publicul local, care rar are ocazia să vadă un spectacol de la București, de exemplu, ca să nu mai spunem din altă țară. Iar atenția acordată spectatorilor este un must al oricărui eveniment de acest gen. Animația devenind un concept din ce în ce mai permisiv, care-și schimbă mereu granițele într-o lume digitalizată, în care grafica computerizată a cucerit tot, inevitabil și teatrul, „Gulliver” a ales să ilustreze exact această flexibilitate, această deschidere, într-un context teatral care nu excelează la acest capitol. Crescând de la an la an, poate că grație politicii pașilor mici, festivalul pornește spre o altă etapă sau/și spre o altă vârstă. Douăzeci și trei de ediții înseamnă, în România postdecembristă, mult. Dar, știm, Gulliver umblă fără încetare și tot descoperă ciudățenii. Așa că, dacă tot și l-a luat drept model pe celebrul personaj, „Gulliver” mai are cale lungă de bătut.