De parcă armăsarul ar călca
numai în miez de inimă, așa mă doare
un câmp de inimi sub copite moare
și călărețul spânzură în șa.
Unde-s prietenii, atâți câți sunt
să-mi strângă mâna lângă piept, plângând,
și-n locul meu de nouă ori murin
să-mi ia o jumătate din durere?
Noapte de lemn răsunător de cruce
din piept în piept boncăluim ca-n vis
și-n fiecare piept sub noi deschis
e valea plângerii, unde mă duce
cumplitul cal, care a rătăcit
cărarea prin păduri, spre paradis.
Print