„Haltă în paradis” la Teatrul În Culise

Într-un Bucureşti în care spaţiile de joc sunt, evident, insuficiente, apariţia unui nou teatru independent nu poate fi decât îmbucurătoare. Deschis pe 9 decembrie, cu un eveniment întins pe o săptămână întreagă şi numit „Săptămâna În Culise”, Teatrul „În Culise”, aflat undeva, într-o vilă de pe strada Ştefan Mihăileanu, la numărul 53, îşi propune să fie „un altfel de teatru”. O „experienţă cu totul specială” promit iniţiatorii tuturor celor care vor veni în mansarda amenajată ca o mică sală, „un teatru inovator, nou, cu texte şi viziuni proaspete, un teatru care să aducă aproape de public noţiunea de Happening, care să provoace şi să recâştige publicul tânăr îndepărtat de cultură şi artă şi, mai ales, un teatru care să reuşească să-şi susţină proiectele din fonduri proprii şi independente de instituţiile de stat. Spectacolele teatrului În Culise vor trece peste bariera spaţiului convenţional – scena şi sala cu spectatori – nerefuzând însă această tradiţie”.

Pregătind o stagiune plină pentru anul 2012, Cristian Bajora şi Ştefan Nistor, cei doi tineri fondatori ai Asociaţiei Culturale „În Culise”, au ales să deschidă teatrul cu o serie de spectacole în avanpremieră şi cu câteva întâlniri cu oameni de teatru şi dramaturgi. Teme de discuţie? „Vechi şi nouă toate”. Teatrul românesc, dramaturgia contemporană, teatrul independent – şanse şi neşanse etc.

În acest context, regizorul Cristian Bajora a pus în scenă mai multe texte româneşti contemporane, „Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu” şi „Omul cu o singură aripă”, după Matei Vişniec, şi „Ultima haltă în paradis” de Valentin Nicolau. După ecranizarea lui Alexandru Tocilescu, avându-i în rolurile principale pe Florin Piersic, George Ivaşcu şi Florina Cercel, o montare cu piesa „Ultima haltă în paradis”, într-un spaţiu mic, precum cel din mansarda din strada Ştefan Mihăileanu, cu actori foarte tineri, proaspăt absolvenţi, părea un pariu nu uşor de câştigat. În primul rând pentru că rolurile presupun o anume maturitate – personajul principal este un Mitică-Don Juan, ajuns la vârsta la care drumurile încep să se închidă. Cu atât mai mult cu cât o astfel de scenă, situată practic la acelaşi nivel cu sala, nu permite folosirea prea multor măşti…

Soluţia pe care o alege regizorul este cea mai simplă şi mai la îndemână şi mizează întâi pe farmecul textului, apoi, pe interpretarea actorilor, încercând să le pună în armonie şi să găsească tocmai acele trasee care să ocolească elegant capcanele piesei. Transformă puţin datele personajului Mitică şi-l face să se încadreze într-un alt tipar de vârstă, dezvoltă frumos relaţiile pe orizontală dintre personaje şi se joacă inteligent cu emoţiile, aşa cum o face şi textul lui Valentin Nicolau: un umor a cărui coardă este întinsă până la momentul la care se transformă într-o tristeţe ce-ţi îngheaţă zâmbetul pe buze.

Povestea este cuceritoare prin amestecul de comic şi amar şi este una dintre puţinele din dramaturgia contemporană în care miza nu este neapărat una socială, ci umană. Don Juan-ul puţin bătrân şi puţin bolnav al lui Valentin Nicolau, cu nume dâmboviţean, deloc „scăldat” în poezie, e închis într-un spital „de nebuni” şi îndrăgostit de doctoriţa lui… o ultimă iubire, înainte de marea despărţire. Un alt pacient, un tânăr „nebun” din dragoste după o singură femeie se transformă în materialul didactic perfect pentru Mitică, ce-i predă ştafeta şi-l iniţiază în tainele amorului… de-o noapte.

Spectacolul lui Cristian Bajora exploatează în primul rând „lecţiile” de amor, transformate în scene savuroase, în care cei doi actori Florin Frăţilă, în rolul lui Mitică, şi Ştefan Nistor, în cel al lui Ionel, apasă puternic pedala comicului, uşor îngroşat pe alocuri, dar justificat în contextul montării. Iar momentul în care deschid fereastra mansardei şi le declară dragostea tuturor femeilor lumii, strigând târziu, în noapte, spre o stradă pustie (şi dacă mai şi plouă, ca-n seara în care am văzut eu spectacolul), capătă un farmec şi o tensiune (patetico-umoristă), cu care e plăcut să te-ntâlneşti măcar din când în când la teatru. Iar la acest plăcut farmec iau parte în aceeaşi măsură şi ceilalţi actori, Ioana Gheorghiu, în rolul doctoriţei sau Rucsandra Nelepcu în cel al asistentei, amândouă „colorând” atmosfera şi spaţiul.

Într-un decor mai degrabă sumar – două paturi de spital – regizorul îşi construieşte povestea în primul rând ca să fie gustată de public, pe care-l conduce dintr-o zonă a umorului savuros într-una melodramatică, schimbând brusc mecanismele personajelor şi apelând la o muzică ce adesea face singură toată treaba. Ce ignoră însă regizorul în întreaga montare este dimensiunea interioară a personajelor, care nu-l interesează nicio secundă, mizând exclusiv pe forţa cuvintelor. Relaţiile de care textul musteşte dincolo de structura de suprafaţă, tăcerile, sunt lăsate deoparte (poate intenţionat?!)… pentru că, fie şi fără să-şi dea seama, regizorii care montează în astfel de spaţii neconvenţionale se tem nu atât de reacţiile publicului, cât de superficialitatea lui, plătindu-i adesea tribut. De multe ori nejustificat…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.