Lumea e nebună. Şi noi odată cu ea. A fi sau a nu fi nebun? A fi sau a nu fi normal? De unde şi până unde ţine normalitatea şi unde începe nebunia? Nebun patologic sau nebun, adică altfel decât norma? Bun sau ne-bun? Şi cât de bun poate fi un nebun sau cât de ne-bun poate fi normal? În medicină standardele sunt clare. În artă, însă, nuanţele întretaie graniţele dintre concepte şi amestecă în mod creativ lumile. A fi normal în artă e banal. A fi nebun artistic e un semn bun.
„Hamlet/ Collage” creat de Robert Lepage este un spectacol a-normal; nebun de bun. Timp de două ore şi zece minute durata nu mai curge aşa cum o măsoară ceasurile, ci devine geometrică. Materia realităţii devine maleabilă şi spaţiul se poate cuantifica în secunde. Un artist vizionar care a învăţat să îmblânzească tehnica, un actor de plastilină care ştie cum să strunească sentimente şi emoţii cu o tehnică impecabilă şi o echipă de peste 20 de tehnicieni care manevrează din întuneric ceea ce noi vedem a fi alchimie scenică – aşa arată creierul, sufletul şi trupul unui spectacol creat în doi ani, dar care pare venit din altă lume.
Un om cu 12 feţe şi personalitate multiplă şi partenerul său de scenă – Cubul; acesta e rezumatul unui act artistic în care emoţia se adresează minţii mai mult decât sufletului, în care extazierile pulsatile ale inimii în căutare de lacrimi şi suspine sunt trimise pe o rută ocolitoare via filtrul inteligenţei emoţionale cerebrale, iar limba universală a sufletului mişcat de poveste e tradusă pe înţelesul intelectului ceva mai greu de impresionat.
„Hamlet/ Collage” la o primă vedere e matematică; precizie, sincronizare, calcul şi multă muncă. Pentru a realiza această beţie vizuală, în care ochii aud şi urechile ajung să vadă, în care simţurilor li se neagă autoritatea în timp ce primeşti o „felie de adevăr” al unei realităţi posibile dar intangibile, este nevoie de picioare bine înfipte în pământ, un plan minuţios şi execuţie impecabilă. Ca pentru un mare truc de magie, e nevoie de mult antrenament. Dar după ce treci de mirarea inevitabilă în faţa tehnologiei folosite cu artă, fără ostentaţii, ci pliată pe un gând creativ atât de bogat şi consistent, primeşti bording pass-ul către lumea fascinantă din mintea lui Lepage. Odată ce accepţi convenţia şi intri în jocul perspectivelor şi al personajelor înghesuite într-un singur actor, realitatea ne-bună a lumii e înlocuită de o alta, nebună, a teatrului.
Însăşi ideea de a suspenda nebunia unui ins însingurat într-un cub-celulă în care, ca într-un malaxor, gândurile unei minţi tulburate se amestecă în scene pe care şi le joacă de unul singur în căutarea vindecării ce nu mai vine, este punctul fix în jurul căruia se învârte la propriu şi la figurat întregul construct scenic. Cubul însuşi, cu muchiile sale, cu perspectivele sale înşelătoare, cu feţele care se schimbă, cu segmentarea lui în suprafeţe identice, cu ecuaţiile lui precise şi limitele pe care le impune, este de la bun început un simbol puternic care se transformă odată cu nebunia personajului. Odată intrat în poveste nu poţi decât să te bucuri de două ori – o dată de rezolvările practice, tehnice, spectaculoase şi pline de metaforă şi frumos estetic şi apoi de inventivitatea în raport cu piesa pe care o cunoşti pe toate feţele. Şi vezi că nu e aşa. Cunoşti „Hamlet” la fel de mult cât te cunoşti pe tine – parţial, subiectiv şi nesatisfăcător. Umorul lui Lepage este simplu, sănătos, inteligent şi folosit cu sens – felul în care alege să o introducă în scenă pe Ofelia, un spate gol şi un păr lung, care seduce prin naivitate şi sensibilitate sau transformarea lui Polonius într-un super agent secret care de la biroul lui de comandă cu multe ecrane ale camerelor de supraveghere dă ordine la telefon şi ia pastile la ore fixe în funcţie de un ceas deşteptător care sună şi atunci când nu e cazul. Dozarea emoţiei şi a efectelor wow este la fel de bine calculată precum sincronizarea mişcărilor cubului cu video mapping-ul ce ţine loc de decor – un al treilea partener de joc în acest vis spectacular.
Evgeny Mironov este cel care face ca spectacolul să nu devină o demonstraţie de virtuozitate tehnică şi atât. Are atâta energie, încât la final îţi lasă impresia că o poate lua oricând de la capăt. Ubicuu, ludic şi mereu cu gând coerent indiferent de personajul pe care îl joacă. Perfect mobil fizic şi mental, trece de la o scenă la alta, în câteva secunde. Iar dacă fizic efortul este unul de echipă, cu câţiva tehnicieni gata să îi schimbe costumele în câteva secunde – de la pantofi la perucă – efortul actoricesc este numai şi numai al lui. Iar trecerea prin cele 12 personaje nu este doar una tehnică; nu e nimic demonstrativ sau formal în niciuna dintre cele 12 interpretări. Având o trăsătură de caracter dominantă pentru fiecare în parte şi un gând precis de transmis cu fiecare scenă, Evgeny Mironov livreză exact cantitatea de adevăr scenic care dă greutate întregului angrenaj din jurul lui. Iar datorită interpretării sale sincere monologul „A fi sau a nu fi” pe care îl spune simplu, în faţa unui spot, în timp ce cubul se roteşte cu el pe o muchie, este la fel de emoţionant şi spectaculos precum moartea Ofeliei care va rămâne una dintre cele mai impresionante imagini teatrale pe retina multor spectatori – un vârtej în care corpul dispare şi o plutire în ape albastre.
„Hamlet/Collage” este o experienţă pentru simţuri şi minte. Emoţia rece pe care o conţine nu caută să stoarcă nici lacrimi, nici suspine. Este o poveste spusă foarte sincer, într-un mod extrem de complicat, care pare, însă, simplu şi delicat. Tehnologia e folosită nu de dragul de a fi folosită, ci pentru că efectele sale oferă posibilitatea de a face teatru nebun şi, poate, mai bun. Îmbrăţişarea dintre om şi „maşina” este remediul pentru nebunia lui Hamlet şi pentru nebunia noastră. Păcat că durează doar două ore şi zece minute.
Festivalul Naţional de Teatru
Teatrul Naţiunilor din Moscova
„Hamlet/Collage” după William Shakespeare
Regia: Robert Lepage
Personaje (în ordinea apariţiei): Actorul, Hamlet, Gertrude, Claudius, Horatio, Ofelia, Laertes, Fantoma, Polonius, Rosencrantz, Guildenstern, Oscric
Interpretate de: Evgeny Mironov
Cu participarea lui: Vladimir Malyugin
Scenografia: Carl Fillion
Costume: François St-Aubin
Sunetul şi muzica: Josuė Beaucage
Video: Lionel Arnould
Muzica adiţională: As Tears Go By interpreted by Marianne Faithfull
Imagini adiţionale: European Southern Observatory (ESO) Milky Way
Imagini adiţionale din filme: Le Temps des Bouffons by Pierre Falardeau,
ECHIPA PROIECTULUI:
Canada
Decoruri: Carl Fillion
Recuzită: Claudia Gendreau
Sunetul şi muzica: Josue Beaucage
Lumini: Robert Lepage assisted by Bruno Matte
Costume: François St-Aubin
Imagini: Lionel Arnould
Asistent de regie: Catherine Dorion and Adele Saint-Amand
Agentul regizorului: Lynda Beaulieu
Director de producţie: Julie-Marie Bourgeois and Vanessa Landry-Claverie
Director tehnic (creaţie): Michel Gosselin
Director de platou (creaţie): Adèle Saint-Amand
Video (creaţie): Thomas Payette
Costume (creaţie): Eveline Tanguay
Şef maşinist (creaţie): Pierre Gagné
Tehnician consultant (creaţie): Tobie Horswill
Consultant Video: Catherine Guay
Peruci / Wigs: Richard Hansen
Producător Ex Machina: Michel Bernatchez
Rusia
Dramaturg: Roman Dolzhansky
Asistent şi interpret al lui Evgeny Mironov: Gurgen Tsaturyan
Directori de platou: Anastasia Galitsyna, Evgeniya Antonyuk
Consultanţi mişcare scenică: Vladimir Malyugin, Leonid Timtsunik
Consultant interpretare scenică: Avangard Leontyev
Directori tehnici de producţie: Andrey Yalovich, Yuri Gnutov, Yuri Romanov
Maşinişti: Valery Gvozdev, Stepan Levankov, Maxim Bolotyko,
Dmitry Nechepurenko, Leonid Kravtsov, Vladislav Nifontov, Dmitry Beliaev
Tehnicieni: Evgeny Kobzev, Anton Ermolenko, Evgeny Motin
Lumini: Anna Tretyakova, Alexey Frolov, Alexander Matveev, Vladimir Ryabov
Sunet: Pavel Mikhaylov, Andrey Borisov
Video: Konstantin Dmitriev, Ivan Novikov
Costume: Elena Kulikova
Machiaj: Anna Nikulina
Recuzită: Yulia Martynenko, Svetlana Grushnikova, Nadezhda Saltykova
Turnee: Ivan Samokhin
Print