Aşa cum nici tinereţea, nici bătrâneţea nu sunt calităţi ele însele, ci pot augmenta atributele unui ins doar dacă ele sunt posedate pe persoana respectivă independent de vârsta sa, pe acelaşi principiu funcţionează şi beneficiile pe care le poartă cu sine dorinţa de a fi diferit. Pentru că diferit de unul singur este doar un cuvânt şchiop. Cere neapărat şi raportarea la ceva-ul faţă de care îşi propune să fie altfel. Iar dacă reperul are anumite trăsături recognoscibile, diferit-ul este doar un fel sofisticat de a spune că voiai doar ca ceva să devină altceva fără a şti exact ce anume. Şi atunci e… diferit. De fapt, acest cult al celuilaltului, al grijii pentru celebrarea cât mai vizibiă a diferenţelor dintre noi, această vrie nu este decât descoperirea târzie şi puerilă a unui fapt general valabil de când e lumea lume. Diferiţi şi altfel suntem fie că ne propunem, fie că nu. La fel şi în teatru, nu e obligatoriu să tragi cu dinţii de un text pentru a-l transforma în ceva dacă nu îţi e clar în ce; nu sunt ele la fel două reprezentaţii ale aceluiaşi spectacol, dar două montări? Aşadar, nu e imparativ să faci ceva ce nu s-a mai făcut. Poţi foarte bine să faci acelaşi ceva care să îşi păstreze proprietăţile, atâta timp cât o faci de bună credinţă, în cazul în care nu ai clar de la bun început în ce constă diferit-ul tău.
Dragoş Galgoţiu a lăsat la mijlocul drumului această decizie în spectacolul „Hamlet” pe care l-a montat la Teatrul Odeon. Pare a fi altfel, dar, de fapt, nu face altceva decât să repete scenă cu scenă clişee şi rezolvări folosite şi răs-folosite. Acordând o atenţie exagerată ramei spectacolului, pare că tocmai conţinutul este cel care nu se lasă găsit cu niciun chip pe scenă. O atmosferă dark, cu multă piele şi la vedere şi în costumele actorilor, un Hamlet rocker, un cocşat care trece prin cadru doar pentru că „dă bine”, două personaje inventate – Amy şi Femeia în roşu – care simbolizează moartea şi iubirea, o metaforă căreia îi lipseşte orice subtilitate; acest duo morbid-pervers de Eros şi Tanatos care guvernează lumea şi supune destine pare a fi marea demonstraţie care domină spectacolul, un grup numeros de figuranţi care trec de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga prin planul doi al scenei, destul de expresionisto-de efect ca imagine, dar atunci când trebuie să asiste la dialoguri o fac cu cea mai civilă şi anti-teatrală postură cu putinţă, proiecţii şi lumini şi cam aceasta e tot arsenalul de altfel pe care îl propune spectacolul. Nimic consistent, însă, niciun personaj bine definit, nicio relaţie rezolvată, doar un abur de pretenţii şi imagini care se prindă prin faţa ochilor cu un aer doct prea greu de înţeles pentru neiniţiaţi. Grija pentru legăturile dintre scene a depăşit cu mult atenţia pentru scenele în sine. Trecerile sunt foarte izbutite, însă cu atât mai evidentă este lipsa unui gând unitar care să spună cu adevărat ceva despre această „cea mai cunoscută piesă a tuturor timpurilor”.
Eliminându-l pe Horaţio şi trunchind scenele reper ale piesei, sărind pur şi simplu peste monologul lui Claudius şi eliminând orice replică prin care Hamlet ne spune ce gândeşte, Prinţul Danemarcei rămâne un adolescent rebel, cu gusturi bune la muzică, puţin consumator de prafuri, dornic de plăceri, dar destul de speriat de lume. Hamlet nu mai e deloc filosof. Nu mai pune nimic la cale, nu mai acţionează, nu mai ştim dacă el scrie „Cursa de şoareci” au ba, nu îl ucide pe Polonius din greşeală pentru că îl ia de guler aşa dintr-o dată şi Polonius, bătrân şi cardiac probabil, moare subit, Hamlet în afară de a da drumul la muzică şi a se hârjoni cu Ofelia nu prea mai face nimic. Nici de duelat nu vedem cum se duelează cu Laertes, pentru că după ce rămân junii la bustul gol şi se avântă cu sete unul spre altul cu nişte cuţite în mână fug şi se luptă pe hol, bine acoperiţi de aceiaşi figuranţi de nădejde. Nici Claudius nu mai e vreun strateg de primă clasă. Nu mai trimite tratate de pace bătrânului Fortinbras ci se năpusteşte asupra solilor norvegi, tot la adăpostul figuraţiei, are o sticlă ataşată de mână pentru că, nu-i aşa, e un om rău şi dacă e criminal atunci precis e şi curvar şi beţiv. Dar discurs nu mai are, spune strict vorbele care duc mai departe acţiunea şi atât. Gertrude e şi ea destul de incertă în intenţii, se preumblă destul de nesigură pe propriile membre, uşor ameţită, de alcool oare, dar fără să ştie prea bine de ce. Polonius e un bătrân vorbă lungă care nu are nici el nicio viziune politică, niciun gând ascuns. Practic, Hamlet vede o fantomă după ce a prizat ceva. Doar el pentru că nu mai există niciun Bernardo şi niciun Francisco în toată distribuţia de 38 de oameni care să îl prevină. Aşadar, nici nu putem fi siguri că tatăl lui a fost cu adevărat omorât.
Printre aceste multe scene asanate, au rezistat, însă, scene care nu au nicio legătură cu intriga, precum sfaturile pe care Polonius i le dă lui Reynaldo pentru cum să îl iscodească pe Laertes la Paris, scena de teatru antic în care e plânsă Hecuba de către Actorii transformaţi nu se ştie de ce în actriţe cu aspect de punkiste fără adăpost şi fără talent şi scena în care Osric îl anunţă pe Hamlet cu de-amănuntul despre cum va urma să se desfăşoare duelul. Şi speri ca aceste personaje păstrate să conteze cumva, să se întmple ceva cu ele. Cu atât mai mult cu cât Osric tot apare prin scenă şi mai e şi orb. Speri să fie un spion al lui Fortinbras cel tânăr, dar nu se întâmplă aşa ceva. Cu atât mai mult cu cât Fortinbras însuşi e nimeni altul decât Agamiţă Dandanache şi te miri neicuşorule şi te întrebi dacă nu cumva acest citat-pod între dramaturgia engleză şi cea autohtonă nu o avea ceva de-a face cu Centenarul. Că în aşa o încâlceală de nimicuri formale orice e posibil.
Nicio invenţie nu se susţine, structura în întregul ei este avariată iremediabil, iar în loc rămâne un Hamlet care suferă mult dar nu ştie prea bine de ce până la final când moare tot cam degeaba. Actorii joacă fiecare ce crede că a înţeles din spectacol, însă nu sunt doi care să dezvolte o direcţie comună. Trio-ul Eduard Trifa (Hamlet), Ioana Bugarin (Ofelia), Vlad Bîrzanu (Laertes) pare a fi bine sudat şi au o relaţie clar definită, dar numai între ei, ca o insulă cu trei locuitori între multe alte insule fiecare cu un Crusoe al ei. Oricât ar încerca Eduard Trifa să ne convingă de adevărul personajului, se foloseşte doar de mijloace externe, e foarte tehnic, se agită cu bune intenţii, dar rămâne doar o demonstraţie de mijloace care nu servesc niciunui scop concret. Nu există, de fapt, posibilitatea niciunei performanţe actoriceşti valide în contextul unui spectacol ambiguu, care nu are nimic clar de spus.
La fel de fără sens şi de prisos este şi schimbarea spaţiului de joc. Înainte de scena groparilor publicul coboară la Sala Studio unde este aşezat pe patru rânduri lungi cât toată sala, fapt care face vizibilitatea destul de anevoioasă în funcţie de norocul şi inspiraţia poziţionării în spaţiu. Cei mai puţin norocoşi îi vor admira spatele lui Hamlet minute bune, iar cei mai inspiraţi vor avea şansa ca Gertrude sau Hamlet însuşi să le moară chiar pe pantofi. Dar nici această schimbare de spaţiu nu înseamnă, de fapt, nimic decât un moft de originalitate forţată.
„Hamlet” este un experiment neasumat la Teatrul Odeon. Un spectacol în care nu se întrezăresc nici măcar regretele a ceva ce ar fi putut să fie. Rămâne doar o înşiruire de scene clişeistice, jucate cel mult corect, legate frumos cu imagini interesante.
Teatrul Odeon
„Hamlet” de William Shakespeare
Hamlet: Eduard Trifa
Claudius / Regele mort: Marian Ghenea
Gertrude: Ana Maria Moldovan
Polonius: Valentin Popescu
Ofelia: Ioana Bugarin
Laertes: Vlad Bîrzanu
Rosencrantz: Alin State
Guildenstern: Cezar Antal
Gropari: Irina Mazanitis, Laurențiu Lazăr
Actori: Meda Victor, Anda Saltelechi, Ioana Mărcoiu, Simona Popescu, Iosif Paștina
Amy: Diana Gheorghian
Femeia în roșu: Mădălina Ciotea
Osric: Marian Lepădatu
Reynaldo: Relu Poalelungi
Fortinbras: Ioan BatinașDan Benga, Nicolae-Dan Cristian, Nicu Coman, Ion Iosif, Andrei Iosifescu, Șerban Lixandru, Constanța Miu, Mihai Mitran, Dan Năstase, Gheorghe Neagu, Constantin Neagu, Dumitru Neagu, Petre Alexe, Iordan Popa, Gigel Popa, Dan Stanciu, Adrian Vasile, Cristian Vasile
Regia, versiunea scenică și coloana sonoră: Dragoș Galgoțiu
Decorul: Andrei Both
Costumele: Lia Manțoc
Light design: Cristian Niculescu, Ștefan Ioșca, Andrei Delczeg
Video: Sabina Spatariu & Luca Achim
Traducerea: Mihaela Crețu
Print