Hamlet, Prinţul Danemarcei, face parte din familie. Sau e măcar un bun prieten. Îl cunoaştem atât de bine. Avem atâtea de povestit despre el. Ştim toate prin câte a trecut. Am citit atâtea despre el. L-am văzut în repetate rânduri, sub multe chipuri; când în costum clasic, când în jeanşi, când fără de costum. E de-al casei, ce mai. Şi cu cât îl cunoaştem de mai mult timp şi mai de aproape, cu atât ne scapă printre degete şi aşteptăm noi surprize de la el. Îl putem accepta în atât de multe ipostaze şi îi putem reinventa povestea, se pare, la infinit. El e generos şi oferă oricui se încumetă să se apropie de el material cât pentru a construi o lume întreagă.
Regizorul Bocsárdi László a ales să aibă o atitudine plină de respect în faţa personajului atunci când i-a rescris povestea şi a adaptat textul lui Shakespeare. Scenariul său nu trădează firul narativ şi nu îl văduveşte pe erou de profunzime. Spectacolul „Hamlet” de la Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe combină tabloul unei familii disfuncţionale cu suspansul thrillerului în care aşteptăm ca vinovatul să fie pedepsit. Alegerea asumată a fost aceea de a aduce pe scenă un Hamlet cu statură de erou, stăpân pe sine, puternic şi foarte hotărât. Nicio clipă nebun, atent şi conştient de tot ce se petrece în jurul lui, pare mai degrabă un războinic venit să restabilească ordinea lumii ieşite din matcă prin forţă brută, şi nu un tânăr intelectual plin de îndoială şi cutremurat de absurditatea existenţei sale. O propunere viabilă, bine conturată, susţinută constant de Mátray László care îl interpretează pe Hamlet cu multă determinare şi tensiune bine controlată.
Decorul imaginat de Bartha József este pe cât de ofetant la o primă vedere, pe atât de repetitiv ca utilizare pe parcursul celor 190 de minute ale spectacolului. Ceea ce pare iniţial o baie comună sau un abator, devine treptat doar un mare spaţiu de manevră pentru perdelele de plastic care mărşăluiesc de-a lungul şi de-a latul scenei trase de actori. Copertele spectacolului, imaginea lui Hamlet sub jetul de apă al duşului care pare a-l purifica pregătindu-l să intre în luptă, pentru ca la final să îl spele de orice vină, sunt puternice ca sens şi oferă o cheie de interpretare consistentă. Totuși, rămâne impresia unui obiect insuficient speculat – cada care tronează în mijlocul scenei preţ de jumătate din spectacol dispare la pauză, pentru ca la final să existe un moment „Deus Ex Machina” când reapare pentru ca Hamlet să moară în ea. Rămâne senzaţia de insatisfacţie în faţa unei jumătăţi de metaforă.
Un moment valoros din punct de vedere regizoral, care te pune pe gânduri şi te obligă să găseşti singur explicaţii lămuritoare este „Cursa de şoareci”. Actorii sunt nimeni alţii decât Rosencrantz şi Guildenstern. Statutul lor de spioni ai Regelui e recalibrat; Bocsárdi László îi scoate pe cei doi din categoria personajelor antipatice prin excelenţă şi îi trece într-o zonă gri, în care nuanţele se înmulţesc, iar plus-valoarea adusă desfăşurării acţiunii este una evidentă. La fel şi sensul momentului de teatru în teatru – cine pe cine încearcă să prindă în cursă. Cade Claudius în propria capcană încercând să îi intre în voie lui Hamlet prin intermediul teatrului? Răspunsurile sunt ofertante şi duc reprezentaţia în rândul spectacolelor care te fac să gândeşti.
Minusurile acestei montări ţin în primul rând de ritm. Având un personaj central ridicat deasupra celorlalte atât prin reconsiderarea textului, cât şi prin construcţia regizorală, Hamlet devine singurul motor al acţiunii. Celelalte relaţii rămân la un nivel superficial şi au ca rezultat transformarea unor personaje precum Gertrude, Laertes sau Horaţio în caractere unidimensionale. Nici poziţia lui Hamlet faţă de Ofelia nu mai este una de mare interes, încât aproape că îi pare indiferentă, singurul său scop fiind răzbunarea. Scena dintre Hamlet şi Gertrude pare a avea ca unic scop o demonstraţie de forţă din partea lui Hamlet, catalizatorul din care el îşi trage energia pentru a acţiona şi nicidecum un moment de durere sinceră între mamă şi fiu. Iar duelul, previzibil şi demonstrativ, nu are respiraţie de punct culminant al unei mari tragedii. Scena de izbucnire a unui Hamlet care aruncă peste cadavrul lui Claudius cu coroane mortuare nu are vlaga pe care o presupune mesajul în sine.
Spectacolul „Hamlet” în regia lui Bocsárdi László de la Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe are solemnitate şi prestanţă. Atmosfera pe care o generează este de monolit grav care impune respect. Ritmul greoi, lungimile scăpate de sub control şi inventivitatea rămasă undeva la mijlocul demersului, îl văduvesc de savoare. Rigoarea, precizia şi austeritatea cer câteodată şi o doză de nebunie, ludic şi imaginaţie. Aşa cum spectacolul surprinde în primele minute cu scena groparilor mutată pe post de Prolog şi incită cu o propunere îndrăzneaţă, ar putea evolua mult mai spectaculos. Rămâne promisiunea unei viziuni profunde, imaginea unui Hamlet-erou şi zgomotul apei care curge.
Hamlet, de William Shakespeare
Spectacol comun al teatrului Gyulai Várszínház şi al Teatrului „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe
Hamlet: MÁTRAY László
Claudius: PÁLFFY Tibor
Polonius: SZAKÁCS László
Gertrude: D. ALBU Annamária
Ofelia: BENEDEK Ágnes
Laertes: KOLCSÁR József
Horatio: KÓNYA-ÜTŐ Bence
Szellem: NEMES Levente
Rosencrantz: NAGY Alfréd, DERZSI Dezső
Guildenstern: DIÓSZEGI Attila
Primul gropar: GAJZÁGÓ Zsuzsa
Al doilea gropar: ERDEI Gábor
Regizor: BOCSÁRDI László
Scenograf: BARTHA József
Costume: DOBRE-KÓTHAY Judit
Dramaturgia: SEBESTYÉN Rita
Selecţie muzicală: BOCSÁRDI László
Prelucrări muzicale: KÓNYA-ÜTŐ Bence
Regizor tehnic: V. BARTHA Edit
Sufleur: GAZDA Szende
Print