Totul s-a scris, totul s-a făcut deja în artă. Rar mai poate fi vorba despre originalitate după milenii bune de inventivitate şi creativitate în stare pură. Cu toate îndemnurile optimiste pe care le primim cu obstinaţie, cu toate proptelele tehnologice şi cu tot alaiul de susţinători virtuali, originalitatea sinceră e din ce în ce mai marginală. Semănăm toţi cu toţi, gusturile se restrâng după câteva trend-uri nu tocmai inspirate nici ele, ne aliniem cuminţei gândirile şi apăsăm sincron Like. Nici nu prea ne dăm seama cât de convenţionali suntem în goana noastră după creativitate mânată de la spate de o lume care ne vrea cât mai previzibili.
În această realitate artistică în care universul vizual îşi revendică supremaţia în luptă corp la corp cu mesajul cât mai politic, un spectacol asumat, sincer şi foarte personal precum „Hamlet-ul lui Dodin” prezentat în deschiderea Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu este o raritate. După ce sărmanul prinţ danez a fost întors pe toate părţile, analizat, scanat, contemporaneizat, disecat şi reasamblat de mii şi mii de montări şi reinterpretări, piesa scrisă de Shakespeare aproape că şi-a pierdut relevanţa. Lev Dodin nu a montat „Hamlet”. Spectatorii aflaţi în căutarea reperelor cunoscute din textul ştiut pe de rost au avut o mare surpriză: Lev Dodin a scris un „Hamlet” personal şi a montat scenariul propriu.
Tocmai acest scenariu este personajul principal din spectacol. O construcţie dramatică minuţioasă, inteligentă la superlativ, bogată în amănunte care caracterizează şi susţin perfect motivaţiile personajelor, un ritm în crescendo abia perceptibil, o structură fără fisură care se susţine până la ultima virgulă şi care nu are nevoie de prea multe artificii regizorale pentru a uimi cu limpezimea ei. Dodin şi-a propus să îl dea jos de pe soclu pe Hamlet şi a reuşit cu eleganţă. Din prinţul confuz, filosof, melancolic şi trist, aflat în căutarea adevărului, demn de a fi compătimit, tragic şi bun, Hamlet devine un tânăr mult mai sigur pe sine, care nu mai e paralizat în faţa deciziilor, violent chiar, capabil de crimă cu sânge rece, care luptă pentru putere şi se lasă molipsit de aceeaşi tentaţie care îi controlează pe toţi regii lui Shakespeare: tronul şi coroana sunt la fel de fascinante pentru Hamlet ca şi pentru Richard al III-lea. Claudius nu mai e un crimnal, ci aproape o victimă. Gertrude nu mai e o umbră pierdută între voinţe masculine, ci o femeie care îşi ia soarta în mâini. Răposatul rege Hamlet nu mai e un blând şi regretat conducător, ci un tiran bestial. Ofelia numai inocentă şi pură nu mai e nici ea. Toate clişeele obosite despre „Hamlet” au fost dinamitate în scenariul lui Lev Dodin care pune în loc o variantă perfect viabilă, bogată, consistentă, care oferă toate motivaţiile pentru acţiunile personajelor.
Dincolo de fascinaţia acestui scenariu de joc atât de inteligent, spectacolul nu are respiraţia unei capodopere. Cei veniţi în căutare de revelaţii teatrale au plecat dezamăgiţi că nu s-au întâlnit cu cel mai mare spectacol de teatru din viaţa lor. Ne-am obişnuit să fim luaţi pe sus în sala de teatru, să primim stimuli şi să fim şocaţi. Dodin alege să fie foarte simplu în rezolvările sale. Are acea respiraţie largă, pe care i-o dă siguranţa unei cariere de zeci de ani de teatru. Nu mai are nevoie de prea multe briz-brizuri pentru a se exprima artistic. O scenă plină de găuri e astupată treptat şi sugerează morţile multiple care se adună pe parcursul acţiunii, așa încât la final, când scena e acoperită în întregime, Hamlet dansează parcă pe un mormânt colectiv. Actorii se transformă în gropari şi rămân singurii martori-supravieţuitori ai carnagiului. Cel mai cunoscut monolog din istoria teatrului e spus de Hamlet în plin extaz erotic, în braţele Ofeliei şi e demitizat în formă, dar îmbogăţit în sens. Regele, Regina şi apoi Hamlet însuşi se sinucid asumat şi amar recunoscându-se perdanţi în jocul puterii. Fortinbras apare pe un ecran dând o declaraţie televizată şi seamănă tulburător de bine cu orice preşedinte actual care citeşte egal de pe un prompter un discurs scris de alţii pentru el.
Nu există scene care să te zguduie în scaun, care să te mire precum twist-urile din filmele cu super eroi. Întreaga viziune a lui Lev Dodin este un twist. Lentoarea aproape monotonă din începutul spectacolului când actorii îşi vorbesc firesc şi degajat, civil chiar, la buza scenei este un punct zero de la care se construieşte o lume. Până la final când Hamlet îşi hăituieşte victimele ca un animal de pradă şi apoi sărbătoreşte victoria cu un dans într-o vrie nebună, ritmul e controlat şi urcat grad cu grad, constant, cu mână sigură. Actorii ştiu perfect unde trebuie să ajungă şi îşi dozează exact intensitatea fiecărei scene. Izbucnirile lui Hamlet sunt markerii a ce va să vină şi anunţă transformarea sa. Îi înţelegi pe rând şi pe Gertrude, şi pe Claudius, şi pe Ofelia în timp ce ponderea de simpatie se mută în favoarea lor şi în detrimentul unui Hamlet mult mai vinovat decât îl ştiam.
Strălucirea lui Danila Kozlovsky (Hamlet) vine din mixul de carismă, inteligenţă scenică şi profesionalism pe care îl controlează pas cu pas. Are o forţă de expresie copleşitoare, dar nu rămâne doar la stadiul de super-star plăcubil. Se ia foarte în serios şi forează în straturile profunde ale motivaţiilor personajului pentru a construi mai mult decât o schiţă de personaj. Hamlet-ul său este un humanoid în 6D. Ksenia Rappoport (Gertrude) are o bogăţie de nuanţe în interpretare şi păstrează surpriza personajului său până în monologul în care îi scoate la lumină umanitatea şi motivaţia. O placi şi o condamni în acelaşi timp, o înţelegi şi, totuşi, îţi dă motive să o urăşti. Cu o subtilitate atent studiată şi condusă cu rafinament, Gertrude e alcătuită din contraste care îi dau o viaţă bogată.
Niciun detaliu nu e lăsat la întâmplare în montarea lui Lev Dodin. Asumarea semeaţă încă din titlu a paternităţii acestei viziuni deloc flatante asupra lui Hamlet este un gest de originalitate cu adevărat originală. Lev Dodin ne oferă răspunsuri posibile la întrebări pe care ni le-am pus noi înşine despre Hamlet. Acest spectacol are o calitate care îl individualizează: este foarte, dar foarte, inteligent. Lipsa emoţiei, a spectaculozităţii, a dimensiunii de capodoperă, toate aşteptările înşelate ale celor care căutau în el împlinirea unui orizont de aşteptare mult prea personal, au fost înlocuite cu o temă de gândire nu doar despre „Hamlet”; teatrul are nevoie de mai multă asumare de acest fel, de interogaţii serioase şi de răspunsuri argumentate, aşa cum Lev Dodin a oferit prin spectacolul său, şi mai puţin de creativitate zgândărită în răspăr în încercarea meschină de a trece drept originalitate.
Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu
Hamlet-ul lui Dodin
Regia: Lev Dodin
Adaptare scenică: Lev Dodin
După: Saxo Grammaticus, Raphael Holinshed, William Shakespeare, Boris Pasternak
Scenografia: Alexander Borovsky
Lumini: Damir Ismagilov
Asistent regie: Valery Galendeev
Muzica: Alfred Schnittke, Duke Ellington, Johann BachDistribuție: Danila Kozlovsky (Hamlet); Ekaterina Tarasova (Ophelia); Ksenia Rappoport (Gertrude); Igor Chernevich (Claudius); Stanislav Nikolsky (Polonius) Sergey Kurishev (Horatio); Igor Ivanov (Marcellus); Sergey Kozirev (Bernardo)
Produs de: Maly Drama Theatre-Theatre of Europe, St-Petersburg, Russia
Spectacol realizat cu sprijinul Ministerului Culturii din Federația Rusă, filantropului Alisher Usmanov și fundațiilor caritabile „Artă, știință și sport” și „Demnitate”.
Felicitari pentru cronica excelenta!