A trecut ceva vreme de la premiera spectacolului „Hamlet – un exercițiu” de la Teatrul Foarte Mic, așa că am ajuns să-l văd cu întârziere. Ideea actriței Liliana Pană de a crea o companie independentă numită „Shakespeare Company.ro”, care să facă experimente pe textele lui Shakespeare, mi s-a părut că merită cu adevărat atenție, într-o lume teatrală în care teatrul independent e cel mai adesea independent doar pentru că nu poate fi dependent.
O trupă care își propune să facă cercetare pe Shakespeare mai rar… Iar după „Hamlet” urmează, se pare, „Cum vă place”. Numindu-și spectacolul „Un exercițiu”, Liliana Pană își ia toate măsurile de precauție pe care adesea regizorii evită să le ia și-și asumă din start și eșecul, și reușita. Pentru că un exercițiu, un experiment, este o reușită în sine, prin însuși faptul că se întâmplă.
În seara în care se joacă „Hamlet-un exercițiu”, dacă treci prin fața Teatrului Foarte Mic de pe Bulevardul Carol, o să te întâlnești cu câteva măști albe care-ți întind foi decupate, cu citate din Shakespeare și te invită în sală. Îți arunci ochii pe hârtie și vezi întâi celebrele rânduri din „Cum vă place”, „Întreaga lume e o scenă…”, apoi „Hamlet”: „Tot ce depășește măsura se îndepărtează de scopul teatrului…” și așa mai departe până la povestea cu „să-i țină lumii oglinda în față”. În final, un scurt bio al lui Shakespeare. Metoda e simpatică și are toate șansele să atragă oamenii în sală, mai ales că în București nu prea se practică.
Spectacolul în sine este o încercare de a pune în acord lumea lui Shakespeare și lumea noastră, de a descâlci ițele personajelor, de a scoate în evidență scene și replici, așa cum ai arăta fotografiile dintr-un album de familie, și de a trata textul cu adevărat ca pe un exercițiu de gândire… Pornind ca-n joacă, un fel de exercițiu de improvizație în care cineva din public este invitat să aleagă un bilețel dintr-o pălărie și să citească ce scrie pe el – mie mi-a revenit plăcerea… „Hamlet” era cuvântul magic – spectacolul alege un traseu periculos. Pentru că îți creează impresia unui dialog între actori și personaje. Trupa care intră în scenă e o trupă de teatru („Shakespeare Company.ro”) care încearcă un experiment. Și, din când în când, spectacolul se rupe și lasă loc unor voci din lumea noastră să intre în poveste. Actorii intră și ies din roluri de câteva ori, repetă scene. Iată premisa de la care se pornește. Cineva din public alege piesa, apoi actorii își împart rolurile – cu toate invidiile și ironiile dintr-o trupă de teatru, în care fiecare vânează rolul celuilalt –, apoi spectacolul începe pe ideea de teatru în teatru.
Din păcate, această latură interesantă și frumos lansată, pe replici shakespeariene, nu este cu adevărat conturată de-a lungul spectacolului și se pierde. Iar cele alte câteva momente – reluarea unor scene, repetarea unor replici – nu au consistență și nu sunt duse până la capăt. Rămâne doar o frumoasă idee care plutește pe deasupra…
Ceea ce-și propune Liliana Pană este să contureze tipurile umane din piesă, iar unele dintre personaje își arată laturi surprinzătoare. Ea însăși, în rolul lui Hamlet, are momente în care face o bună analiză artistică asupra personajului, iar altele în care se lasă prea tare furată de farmecul unui Hamlet pe care – se vede cu ochiul liber – îl iubește… și-i devine victimă. Scene surprinzătoare are Ofelia (Rozana Radu), care se joacă inteligent cu umorul și drama, construindu-și primele scene într-un spirit comic bine venit. Departe de clișeul unui personaj trist și melancolic, Rozana Radu creează o Ofelia vie și colorată, o fată veselă, care începe să descopere amorul. Nimic patetic în interpretarea ei și nimic patetic în nebunia ei.
Tot ca un contrapunct comic este gândit și momentul groparului (Monica Anastase), care-și ia un partener din public și creează o mică scenă de improvizație.
În ceea ce privește rezolvările regizorale, poate cea mai interesantă este cea a duelului: Hamlet și Laertes „se ating” în zgomot de tobe, de la o distanță de câțiva metri buni. Ritmul creează ritm și tensiune, fiind o bună justificare pentru ideea de „exercițiu”.
Lipsesc, poate, ceva mai multe astfel de justificări, pentru că spectacolul – care se joacă într-un decor minimalist, câteva scaune negre, bandajate cu alb – abundă pe alocuri în interpretări (prea) clasice. Altminteri, un exercițiu reușit prin însuși faptul că este un exercițiu.
Print