„Hedda Gabler”, jocul de-a telenovela

A fost odată o lume în care teatrul de televiziune era unul dintre cele mai aşteptate momente ale săptămânii. Era prilej să vezi mari actori şi mari poveşti, era o formă de rezistenţă, era o formă de popularizare a culturii şi, deşi sună a vorbe mari, era o formă de libertate.

Ce sens are azi teatrul de televiziune în România? De ani întregi, este evident că e într-o criză. Într-o criză de identitate şi nu numai. Nu cu mult timp în urmă una dintre televiziunile comerciale a încercat o reţetă care a dat greş. Din fericire… Preluarea unor producţii subculturale, tributare divertismentului tv de proastă calitate şi asocierea lor cu denumirea de teatru tv era periculoasă. La fel de periculoasă ca teatrul comercial promovat pe bani mulţi la scară naţională, printr-un marketing extrem de eficient, de care, din păcate, multe alte spectacole n-au parte.

În acest context, reînvierea teatrului de televiziune la TVR, printr-un proiect mai amplu, care a început cu spectacolul „Hedda Gabler” după Henrik Ibsen, în regia lui Dominic Dembinski, este un act în principiu bine venit. Întrebarea e cărui public se adresează şi dacă nu cumva publicul de televiziune al acestui moment – când televiziunea, în fond, se află într-un vizibil declin şi nu numai în România – perverteşte din start actul artistic. „Pentru publicul de acum ar trebui să fie o surpriză, pentru că suntem înconjuraţi de vulgaritate, de prost gust, de vedete de carton. Într-o lume în care trăim de jur-împrejur cu buzele Biancăi Drăguşanu cineva îşi asumă riscul de a ridica ştacheta”, spunea Dominic Dembinski. „A fost o ambiţie repertorială recuperatorie. O ambiţie de salva o parte de public din buzele Biancăi şi ale nu ştiu cărui Copil-Minune”. Un cuţit cu două tăişuri…

„Hedda Gabler”, în varianta pentru tv propusă de Dominic Dembinski îşi propune înainte de toate să fie o poveste pe care s-o guste marele public. Prea puţin din drama femeii lui Ibsen rămâne vizibilă sau, mai degrabă, aş spune că se dezvăluie cu zgârcenie, trebuie căutată, intuită, ghicită, printre zecile de fire şi de relaţii şi de scene construite în dulcele stil al poveştii de televiziune gustate de publicul larg. Piesa lui Ibsen este desfăcută în multele ei straturi, iar regizorul alege ca plan de suprafaţă pe cel… mai digerabil. Meritul este, însă, că procedând astfel nu aduce un deserviciu textului sau montării, ci jonglează pe linie de cuţit cu dramele de suprafaţă şi cu substraturile textului. Aşadar, „în stilul” telenovelei, Dominic Dembinski alege să spună o poveste simplă, nesofisticată, care ar putea ţine în faţa televizorului în principiu pe oricine, fie că a auzit vreodată de Ibsen sau nu. Redusă la shema ei de suprafaţă, povestea vorbeşte despre dragoste şi iubire neîmplinită, despre femeia care, purtând cu ea traume neconştientizate ale copilăriei îşi ratează existenţa şi intră într-o căsătorie pe care n-o doreşte, iubind în taină un alt bărbat, care, într-o zi, repare în viaţa ei. Gelozia pe femeia care îi e alături şi care l-a „adus pe calea cea bună” şi l-a ajutat să scrie o carte genială – „copilul” lor –, la un loc cu propria nefericire, o vor face să-şi folosească fără scrupule cruzimea şi influenţa asupra lui şi-l va trimite la moarte. Iar apoi se va sinucide. O frumoasă „telenovelă” cum declara, curajos, Dominic Dembinski. „Actorilor li s-a cerut să nu le fie ruşine să joace o telenovelă de Ibsen… Când un regizor nu are deschiderea spre popor, în sensul bun al cuvântului, ceva important se pierde… Strehler spunea: „teatru de artă popular”. Dacă poţi să faci asta e extraordinar. Asta mi-am dorit să fac cu „Hedda”, o telenovelă în cheie ibseniană”. Iar spectacolul de la TVR este o dovadă că a reuşit. Regizorul mută acţiunea în perioada postbelică, iar generalul Gabler, a cărui umbră domină scena şi manevrează vieţile celor din platou poartă pe uniformă svastica… fără ca acest amănunt să fie mai mult exploatat în spectacol, doar prin câteva scene în imagini alb-negru, de care Dominic Dembinski se lasă tentat, căci mijloacele tv i le permite, pentru a face scurte incursiuni în trecut, în adolescenţa personajelor.

Întreaga distribuţie şi-a asumat la fel de curajos ideea de a juca în „Hedda Gabler” ca-ntr-o telenovelă. Ilinca Goia, în rolul titular, o transformă pe Hedda într-un amestec de femeie „rea”, tipică teleplay-urilor care au curs pe ecranele televizoarelor în ultimii ani, şi de feminitate refulată, în spatele căreia se zăresc planurile complicate ale lui Ibsen. Toţi ceilalţi actori se aşază pe aceeaşi linie de interpretare, asumat demonstrativă, asumat patetică, de la Claudiu Bleonţ, la Ana Ioana Macaria şi la Demeter Andras, care adaugă o doză de umor bine dozat, până la Adrian Titieni – poate cel mai echilibrat şi mai fin condus dintre toate rolurile din spectacol.

Ce pierde şi ce câştigă un asemenea text într-o astfel de punere în scenă, asumat şi vizibil „populară” rămâne de discutat. Pentru text în sine, se pierd nuanţe, se pierde o parte din complexitatea personajului/ a personajelor, se pierde o parte din esenţă şi din sensul pe care i l-a dat Ibsen. Dar pentru publicul larg e o cale de a descoperi o poveste de Ibsen şi, în fond, o formă corectă de a-l aduce în contemporan.