Heidelbergul de altădată

Cronică publicată de Tudor Vianu în Literatorul, 1918, anul XXVI, nr.16

Piesă în cinci acte de Wilhelm Meyer-Forster

La cinci dimineaţa, „o vreme de parcă-ţi vine să smulgi pomii”, Karl Heinrich – prinţul adolescent trimis, în tovărăşia maestrului său, bătrânul doctor Jüttner, pentru studii, în oraşul universitar Heidelberg – Karl Heinrich, venit la viaţă veselă şi tinerească, el, fostul prizonier al sumbrului castel din Karisburg, are o clipă de melancolie privind fotografiile înaintaşilor săi în aceeaşi odaie ce-şi deschide ferestrele asupra verdelui Necktar şi a vechiului castel al regelui Boemiei.

Karl Heinrich spune: „Dar mulţi au mai trecut pe aici! E un du-te-vino fără sfârşit. Tot alte chipuri, în fiecare an altele. Poate au strâns şi dânşii în braţe, aici, în locul acesta, vreo iubită. Cei mai mulţi uitaţi şi poate cei mai mulţi morţi! Acum noi suntem aici, Käthie.”

Iar Käthie – nepoata hangiului la care prinţul locuieşte, rustică şi candidă natură – se lasă în braţele lui, căci vremea e scurtă…

În curtea locuinţei, în adevăr, înaintează ministrul de Haugh. Ministrul aduce vestea atacului de apoplexie ce a lovit pe prinţul domnitor de Saxa-Karisburg; el cheamă la treburile statului pe moştenitorul său.

Patru luni, numai, a petrecut Karl-Heinrich la Heildelberg. Sufletul său ce nu cunoştea decât afecţiunea bunului bătrân, doctorul Jüttner, s-a legat acum, cu lanţurile primei dragoste, de Käthie. Tinereţea sa generoasă se revarsă şi îndrăgeşte totul: oameni şi lucruri, pe camarazii săi, pe Detlev, pe Bilz, pe Engelbrecht, pe Kelermann, chelarul, pe Rüder, hangiul, pomii şi apa, cerul şi pământul.

La gândul reîntoarcerii sufletul său cunoaşte revolta, dar… raţiunea de stat. Karl-Heinrich părăseşte Heidelbergul în aceeaşi zi.

Se va reîntoarce după doi ani. Heidelbergul de altădată nu mai e cel de azi: a murit bunul doctor Jüttner şi camarazii s-au împrăştiat, studenţimea îl întâmpină protocolar, muzica picură timidă, Käthie însăşi e o vreme apusă. Karl-Heinrich trebuie să plece… şi niciodată nu se va mai întoarce. Iar cuvântul acesta, niciodată, ori de câte ori ar fi spus, ne mişcă la fel, căci el măsoară veşnicia cu slaba putere omenească. El, niciodată, înseamnă cu un cărbune locul dureros al răspântiilor.

Şi, astfel, iarăşi, pentru a câta oară, inima a fost răpusă.

Iar în afară de aceasta – fir principal al acţiunii – o mulţime tânără şi spontană şi figuri tăiate cu precizie din cel mai viu material omenesc: Lutz, lacheu impertinent; ministrul de Haugh, un suflet de birocrat sub cea mai impasibilă, aristocratică mască; Imbelici simpatici, Rüttner şi Kelermann. Căci, mai înainte de toate, lucrarea lui Meyer-Forster e vie, trăieşte. Trăieşte şi va dura cât tinereţea şi candoarea elementară a sufletului.

…Şi astfel fiind, d-l Tony Bulandra (în rolul lui Karl-Heinrich) e centrul în jurul căruia se învârteşte bunul ansambul de la Comedia. Au trecut zece ani peste noi toţi câţi câţi l-am văzut în acelaşi creşteri şi slăbiri, s-au întâmplat în cei de atunci, d-l Tony Bulandra a rămas acelaşi, radiind farmec şi tinereţe. Lucrul acesta ne impresionează mai mult decât constatarea marelui său talent, căci ordinei suprapuse a artei îi preferăm natura – admirăm inteligenţa artistică a d-lui Bulandra, dar ne farmecă graţia, entuziasmul şi tinereţea inepuizabilă a naturii sale.

În rolul d-rului Jüttner, altădată, Iancu Niculescu aducea întrupată în sine silueta greoaie, fiinţa astmatică, colerică şi maniacă a aceluia. Artist şi personaj intraseră în aceeaşi unitate. D-rul Rüttner ne aduce prin asociaţie la Iancu Niculescu. Asociaţia noastră a fost însă stânjenită în desfăşurarea ei normală. În locul lui Iancu Niculescu – pe care îl adăposteşte azi o altă lume – a apărut d-l Ion Manolescu. D-l Ion Manolescu, Poliche şi Claude din Marşul Nupţial, a adăugat o faţă nouă talentului său. A adăugat-o cu priceperea şi ştiinţa sa scenică. Lucrul nu e însă mai puţin un sacrificiu – un sacrificiu care îl scoate pentru o clipă din unitatea sa.

(În ţară la noi numărul mic al energiilor capabile, suprafaţa mare a activităţii sociale împiedică orice încercare de specializare. Iată o observaţie ce avem astăzi prilejul de a o verifica la teattu.)

D-l Mihalescu în Lutz, cu spirit.

D-l Storin are o excelentă mască, o desăvârşită prestanţă în rolul ministrului de Haugh. Admir sobrietatea şi concentrarea jocului său. Se pot spune cuvinte la fel despre d-l C. Stăncescu în rolul Mareşalului.

Întâia oară într-un rol principal, d-ra Marieta Ionescu, ingenuă, aduce o obişnuinţă degajată şi o mare vioiciune. Cuvinte bune se pot spune despre întreg ansamblul.