O pălărie, un zâmbet, sute şi sute de scenografii. Decoruri, costume, lighting-design în teatru, operă, film. O carieră de peste patru decenii pornită din Timişoara natală, răspândită apoi de-a lungul ţării şi, mai ales, de-a latul Europei. Liviu Ciulei, Vlad Mugur, David Esrig, Dinu Cernescu, Silviu Purcărete, Alexandru Dabija, Tompa Gábor sunt doar câţiva dintre regizorii români de teatru cu care a lucrat, iar în film – Dan Pița, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Radu Gabrea. Spectacole precum „Hamlet” la Cluj, „Faust” la Sibiu sau „Fuchsiada” la Timişoara, filme precum „Nunta de piatră”, „Dincolo de nisipuri” sau „Undeva la Palilula” sunt doar câteva picături într-un ocean. O personalitate şi un personaj.
Cu scenograful Helmut Stürmer am stat la poveşti într-o zi caniculară de iulie, la Timişoara, după încheierea repetiţiilor la „Incredibila şi trista poveste a candidei Eréndira şi a bunicii sale fără suflet” de Gabriel García Márqez, în regia lui Yuri Kordonsky, la Teatrul German de Stat. Poveşti despre teatru, dar şi despre nostalgii şi pălării, cărţi şi vacanţă.
Vă întoarceţi iar şi iar la Timişoara. Cum regăsiţi oraşul?
Relaţia mea cu Timişoara este ciudată. Este oraşul meu natal… şi… tot încerc să-mi vină nostalgii, dar nu-mi vin. [Râde. Helmut Stürmer are un râs al său, rotund, plin, contagios.] În cartierul Elisabetin, pe strada unde m-am născut, mai recunosc colţuri, cine-a stat, unde-a stat. Muzicianul Richard Oschanitzky – după colţ. Cu el am început să fac teatru. Eram copii şi tatăl lui, tot Richard Oschanitzky, muzician şi actor, era prieten cu tata. Şi familia lor avea un teatru din hârtie, o machetă din Austria. Băiatul cânta extraordinar la pian încă de atunci, era „copil-minune”, iar eu făceam teatru cu personaje din hârtie. Astea sunt nostalgiile mele…
Şi mai târziu, în adolescenţă?
Am fost actor la Teatrul German. [Râde iar.] Era imediat după bacalaureat, desenam, dar nu ştiam ce să fac, nu eram hotărât. Mama era actriţă şi am crescut în culise, practic. Ţin minte şi acum mirosul de clei de oase, adevăratul miros al culiselor… Acum li se zice backstage… Aveam 6 ani când am jucat deja un rolişor mic pe scenă. Dar eram foarte prost actor. Era visul meu să mă adore gagicile şi să fiu un actor frumos, dar eram un actor foarte prost. Pe la 19 ani jucam tot roluri de copii, de iepuraşi, arătam şi mai puşti decât eram. Scena însă m-a fascinat întotdeauna, teatrul…
Şi desenul?
Tot pe vremea aceea am început să desenez şi să iau cursuri cu unul dintre cei mai cunoscuţi profesori timişoreni, Julius Podlipny. Era un artist internaţional recunoscut, nebun, îi lipsea mâna dreaptă, era un personaj extraordinar. Avea un atelier cu mansardă – cum ţi le închipui pe cele din Montmartre, pe vremea lui Van Gogh, a lui Cézanne – cu modele pe care le desena, cu chefuri în atelier, era fabulos…
În 1967 aţi absolvit Institutul de Arte Plastice din Bucureşti, la clasa profesorului Paul Bortnovski.
Primii doi ani i-am făcut la Facultatea din Cluj, la Pictură, dar nu-mi găsisem locul. Eram cel mai bun actor printre pictori şi cel mai bun pictor printre actori… Şi atunci s-a înfiinţat Secţia de Scenografie la Bucureşti, m-am mutat acolo şi am mai făcut patru ani. Am avut profesori extraordinari – Alexandru Brătăşanu, Elena Pătrăşcanu Veachis –, era o şcoală foarte, foarte bună şi serioasă.
După absolvire aţi fost angajat la Teatrul de Stat din Sibiu, apoi la Bulandra în Bucureşti, aţi colaborat cu o mulţime de teatre din ţară, iar din 1977 v-aţi stabilit în Germania. A urmat cariera internaţională, cu spectacole în Marea Britanie, Franţa, Austria, Ungaria, bineînţeles Germania şi mereu România. Nu staţi o clipă locului…
Toată viaţa m-am tras singur, în toate părţile. Când mă simt sigur într-o situaţie, mă catapultez singur într-o zonă mai puţin cunoscută. Nu ştiu de ce. E o continuă căutare…
Căutare sau fugă?
Nu ştiu. E o întrebare bună. [Râde.] Cred că e… Vărsătorul… Acum îmi dau seama că şi asta contează. Unde te simţi mai stabil şi mai închis, trebuie să deschizi o uşă.
Unde vă simţiţi acasă – geografic sau cultural?
Cred că la Lisabona. [Râde iar.] Nu ştiu de ce… M-a fascinat oraşul, pur şi simplu, e un oraş teatral. A fost prima mea ieşire în străinătate, poate şi d’asta m-a marcat. La începutul anilor ’70, celebrul – pe atunci – spectacol „Hamlet”, regizat de Dinu Cernescu la Teatrul Nottara, a fost în turneu la Paris şi Lisabona. Poate c-a fost şi prima mea întâlnire c-o lume fabuloasă… Dar există locuri c-un fel de chimie datorită căreia te simţi brusc acasă. În două locuri mi s-a întâmplat: la Lisabona şi în Veneto, între Alpi şi Veneţia. Acolo a murit bunicul. Mai târziu mi-am dat seama. (Cred că am recitit prea mult Márquez acum… În literatura lui apar fenomene inexplicabile…) Într-o vacanţă de schi la Marmolada, în zona aceea, m-am simţit brusc acasă. Vorbind apoi cu fratele meu, am aflat că acolo a murit bunicul, în Primul Război Mondial, pe când era în armata austro-ungară la vânători de munte. (Am intrat deja în suprarealism cu povestea asta…) Acasă mă simt acolo unde mă atrag fenomenele culturale. Iar la München mă simt ca acasă, pentru că acolo stau de patruzeci de ani…
La Teatrul German din Timişoara aţi tot revenit în ultimii ani, pentru „Ţinuturile joase”, „Fuchsiada”, „Biedermann şi incendiatorii”, „Deşteptarea primăverii”, colaborând cu importanţi regizori precum Niky Wolcz, Silviu Purcărete, Gábor Tompa, Charles Muller. Cum a fost această primă întâlnire cu Yuri Kordonsky?
M-a bucurat foarte mult că lucrăm împreună. El a şi declarat cu această ocazie că vrea să meargă pe alte drumuri decât cele care l-au făcut celebru – teatrul psihologic post-stanislavskian – şi a fost o provocare, atât pentru el, cât şi pentru mine. Începutul lucrului a fost un pic greu, necunoscându-ne. Yuri Kordonsky vine din cu totul altă zonă optică – dintr-un realism aproape naturalism –, iar eu am venit cu propuneri complet opuse. Dar din această întâlnire cred că s-au născut lucruri noi, atât pentru el, cât şi pentru mine. E foarte bine.
Cu Márquez nu sunteţi la prima întâlnire pe scenă. Aţi creat decorul şi costumele pentru opera „Despre dragoste şi alţi demoni” compusă de Péter Eötvös pentru Festivalul de la Glyndebourne din 2008, un spectacol regizat de Silviu Purcărete, reluat în mari teatre lirice din Europa, cel mai recent – anul acesta, la Budapesta. Cum v-aţi apropiat acum de povestea Eréndirei?
Márquez nu se poate ilustra. Fiecare citeşte altceva, îşi creează altă imagine. E valabil pentru orice literatură. Aşa că trebuia găsită o cale să povesteşti o poveste de nepovestit. Practic, pe scenă. Imaginea joacă un rol la fel de important ca textul. N-ai voie să ilustrezi povestea şi, totuşi, trebuie să dai nişte impulsuri spectatorului să intre într-o lume fabuloasă. Spectacolul începe cu o scenă goală, de teatru în teatru, apoi apar obiecte cărora le-am dat tot felul de semnificaţii ciudate – fotoliu / pat / tron / personaj; simţeam că orice mobilă trebuie să fie un personaj. Încetul cu încetul se creează o lume: casa bătrânei, care ia foc. Se distruge această lume şi începe un lung pelerinaj prin foarte multe locuri. Asta pentru scenograf e superb, dar şi foarte complicat, mai ales când ai mijloace restrânse la dispoziţie într-un teatru fără mari posibilităţi scenotehnice. Dar asta e o altă provocare – pozitivă: trebuie să te limitezi la o soluţie naivă şi sofisticată în acelaşi timp.
Dacă aţi fi un experimentat critic de artă, de teatru, bun cunoscător al scenografiilor lui Helmut Stürmer, cum aţi recunoaşte creaţiile sale pe scenă, prin ce element de stil?
Ar fi un cameleon pe scenă. [Râde în hohote.] În mod curios, eu n-am un stil; nu poţi spune „ăsta-i stilul Stürmer”. Despre mulţi scenografi imediat poţi spune „decorul ăsta-i al lui cutare sau al lui cutare”. Nu ştiu dacă-i bine sau dacă-i rău. Chit că foarte multă lume spune şi despre mine „ah, eu recunosc”, eu nu ştiu după ce. Toate spaţiile pe care le fac au personalitatea lor. E un fel de psihologie a spaţiului. Au o biografie, se găsesc într-un stadiu istoric. Eu încerc să aduc această biografie, dar, în acelaşi timp, să nu fie deloc ilustrative. Un decor n-are voie să explice piesa, dar trebuie să pună întrebări.
„Rolul unui artist este de a pune întrebări, nu de a răspunde la ele” – spunea Cehov…
După faza Márquez vine una Cehov. La începutul anului viitor lucrez „Livada de vişini” cu Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional din Budapesta, şi cu Alexandru Dabija la Odeon, un spectacol după povestirile lui Cehov, care mi se par aproape mai frumoase ca piesele. E o literatură senzaţională.
Mărturiseaţi cândva, într-un interviu, că v-ar plăcea să faceţi „Castelul” lui Kafka, dar şi un spectacol de operă inspirat din Urmuz.
Sunt marcat de Kafka. Mă urmăreşte din adolescenţă. Care tânăr, într-o casă cât de cât intelectuală, nu şi-a petrecut adolescenţa cu „Metamorfoza” lui Kafka?! Anul acesta, am făcut un spaţiu pentru „Procesul” la Cluj, la Naţional, cu o tânără regizoare, Mihaela Panainte.
Iar Urmuz v-a călăuzit anul trecut într-ale regiei, la Teatrul German din Timişoara, în poemul muzical „Fuchsiada”, în fapt o instalaţie teatrală, pentru care v-aţi lăsat asistat de Silviu Purcărete. Cum a fost această experienţă?
Eu nu sunt regizor, e altă meserie. Eu ştiu să-mi închipui spectacole. Multă lume m-a întrebat de ce nu fac regie mai departe. Nu mă simt în stare să suport toate tensiunile nervoase. Un regizor bun trebuie să fie – într-un fel – foarte egoist, altfel nu se poate. Un regizor care să fie şi drăguţ, şi devreme-acasă, şi să se înţeleagă cu toată lumea nu există. Sau sunt, dar n-au importanţă. Aş putea să mai fac regie, dar sunt sigur că nu m-aş mulţumi cu ce fac. Sunt foarte entuziast, dar nu am ultima putere. Cum face Kordonsky, de exemplu, care şi cu cinci minute înainte de premieră mai dă cu pila aici, dincolo, mai perfecţionează o secundă. Întotdeauna am fost aşa: foarte entuziast cu proiectele şi până la trei-sferturi totul e bine, dar la sfârşit… mă plictisesc. [Râde iar, în hohote.] Nu mă mai excită. Or, ca regizor n-ai voie. Trebuie să ai mare încredere în tine. Nu-i cazul la mine…
Sunt creatori care declară că nu suportă să îşi revadă spectacolele după premieră. Regizorul Silviu Purcărete, de exemplu. Faceţi parte din această categorie sau, dimpotrivă, aveţi curiozitatea de-a le revedea? Mă gândesc acum şi la longevivul „Faust” de la Sibiu…
Curiozitate? Nu neapărat. Mi-e frică să revăd un spectacol, să nu-l văd îmbătrânit şi prăfuit. Dar la „Faust” sunt provocările de turnee. Am fost nevoit să-l refac acum la Budapesta, într-un spaţiu fabulos – o fostă uzină de vagoane de locomotivă făcută de Eiffel. Era un spaţiu părăsit de douăzeci de ani, cred, şi trebuia reinventat un teatru acolo. Şi cu o distribuţie schimbată m-a fascinat din nou, fiind un alt loc şi un alt spectacol. Dar, de obicei, mi-e frică să le revăd… E foarte curios: unele rezistă şi peste ani, iar altele se prăfuiesc în foarte scurt timp. Nu-i o regulă. De exemplu, am revăzut la TVR o reluare a spectacolului nostru de la Cluj – „Hamlet”, în regia lui Vlad Mugur. Nu era o filmare foarte bună şi mă gândeam: mai bine nu mă uit… Şi am mai stat, am mai stat şi până la sfârşit n-am mai putut să schimb canalul, pentru că a rămas la fel de proaspăt şi actual ca acum cincisprezece ani.
De ce-aţi venit azi fără pălărie?
Pentru că e mult prea cald afară. Mereu umblu cu pălărie, dar astăzi nu. Deci nu mă recunoaşte lumea, ceea ce e bine. [Râde chicotit.]
Ştiţi câte aveţi?
A, nu! Nevastă-mea mi-a spus că mă dă afară din casă dacă mai cumpăr una. Că se mută ea, să stau eu cu pălăriile.
Unde plecaţi în vacanţă?
La munte, în Tirol, într-o căsuţă veche de trei sute de ani, renovată perfect, într-un sat cu zece case, o cârciumă şi o bisericuţă, o pădure. Iarna la schi şi vara – bicicletă. Ca să mă odihnesc, am nevoie de oboseală fizică. Sunt dependent de mişcare. D’asta îmi şi place să lucrez… Nu pot să-mi închipui să mă retrag. O să mă retrag când n-o să mai aibă nimeni nevoie de mine.
Vă răsfăţaţi…
Nu. Adevărul vine foarte repede, uneori. Trăim într-o vreme în care totul e de foarte scurtă durată. Parcă trăim în castele de nisip. Poate-i mai bine aşa… [Râde amar.]
Cum vi se par noile generaţii de artişti, cele care vin din urmă?
Ceea ce mi se pare foarte complicat la aceste generaţii este că citesc mai puţin decât noi, care eram opriţi să ne informăm. Toată lumea crede că afli tot cu Google. Dar cu cât mai multe căi sunt deschise, cu atât mai puţine sunt informaţiile. Ei nu ştiu decât mainstream-ul actual. E un fenomen ciudat. Nu-i interesează cărţile, ci doar imaginile pe care le găsesc pe net. Dar te uiţi într-o carte nu ca să cauţi ceva anume, te uiţi ca să te laşi inspirat. Te uiţi pe net şi zici: vreau să văd acum un portret de Van Gogh. Şi le găseşti pe toate. Dar dacă te uiţi într-o carte de artă, descoperi lucruri pe care nu te aştepţi să le găseşti. La fel şi în cărţile de fotografie – am o colecţie… Cred că toţi banii pe care i-am câştigat sunt în cărţi, într-o bibliotecă imensă. Şi mă inspir din ele, dar nu ca să aflu cum arată precis interiorul din anul cutare, ci descoperi câte o imagine şi zici: asta-i Márquez curat! Şi n-are nicio legătură cu Márquez. Întâmplarea joacă un rol extraordinar în creaţie. Căile de a ajunge la un rezultat în artă sunt atât de diferite…
Întâmplarea a jucat un rol în viaţa dumneavoastră?
Da, întâmplarea de a întâlni nişte oameni. Acum peste douăzeci de ani lucram un spectacol la Burgtheater în Viena. Şi chiar atunci a venit în turneu Naţionalul din Craiova cu „Danaidele”. Auzisem de Silviu Purcărete, dar nu văzusem nimic de el, auzisem că e foarte bun, foarte interesant. Şi m-am dus să văd spectacolul, mi-a plăcut foarte mult. El a rămas apoi la un pahar de vin, cu câţiva actori. Mi-am zis: nu-l cunosc, ce fac acum?! Mă duc să-i spun că mi-a plăcut spectacolul? Mi-e cam jenă, da’ hai să mă duc. M-am dus, m-am prezentat, el mă ştia după nume, eu îl ştiam după nume. Dacă nu mergeam atunci să discut cu el, n-am fi lucrat niciodată împreună. După doi ani, era la Limoges şi mi-a propus să facem împreună „Trei surori”. Astfel de întâmplări sunt importante în viaţă.
Înţeleg că atunci, la Viena, nu v-a fost uşor…
Nu mi-a fost uşor. Mi-am zis să nu fiu penibil, dar pe urmă am zis: dacă e să fii cinstit şi ţi-a plăcut spectacolul, de ce să nu spui?! Toată lumea e bucuroasă. Toţi avem nevoie de aplauze, de succes.
Da, dar uneori, ca spectator (fie el şi avizat), ţi-e teamă sau eşti prea timid să pătrunzi într-un spaţiu hărăzit doar creatorului, să nu distrugi „bula” din jurul lui.
Da, dar bula aceea îţi creează singurătate. Din când în când e bine s-o spargi.
Print