American Buffalo este prima dintre creațiile sale destinate scenei care l-au făcut pe David Mamet să cunoască ceea ce se cheamă „gustul succesului”. A scris-o prin 1975-1976, a fost jucată cam peste tot în lume – a contat, desigur, și valoarea ei, dar și faptul că punerea ei în scenă nu presupune prea mari cheltuieli –, iar prin 1996 piesa a fost și ecranizată.
Pe meleaguri românești, scrierea a ajuns relativ târziu, dacă informația mea e corectă, doar prin anul 2005 grație traducerii lui Bogdan Budeș și spectacolului montat la Teatrul ACT din București de regizorul Cristi Juncu. Timp suficient pentru David Mamet să își completeze consistent fișa de creație.
Astăzi este cunoscut nu doar datorită calităților sale de autor de literatură dramatică – între timp au fost reprezentate și în România piese precum Oleanna, Codrii, Edmond, O viață în teatru –, ci și celor de scenarist de film. Amintesc în grabă câteva titluri precum Poștașul sună întotdeauna de două ori, Incoruptibilii, Hoffa, Ronin, Hannibal. Este și profesor, și eseist. Iată, de pildă, în anul 2013, lui Mamet îi apărea traducerea în românește a cărții intitulate simplu – Teatru, (Editura Curtea Veche). Am citit-o, am scris la timpul respectiv despre ea, intitulând-mi articolul Ereziile lui David Mamet. A apărut în revista Teatrul azi, este antologat în cartea mea Teatrul și cărțile lui (vol. al II lea). De ce erezii? Simplu! Fiindcă Mamet se ia la trântă cu excesele spectacolelor de mare montare, cu super-decor, cu „spectacolele de sunet și lumină”, cu „puhoiul de regizori și autori dramatici din Blocul sovietic care ne inundă țărmurile din 1990 încoace”. Regizori și autori dramatici care, în opinia lui, prin montările lor grandilocvente, nu fac decât să exerseze și să repete „lecțiile totalitarismului”. Lui Mamet nu îi sunt pe plac nici spectacolele la care se intră pe bază de abonament, nici cele vândute cu preț redus, nici biletele de favoare. „Prețul biletelor este un sacrificiu care îi dă publicului dreptul să aibă această bucurie”. Nici nu vrea să audă de spectacolele în care regizorii fac din texte „ceva interesant” – zice Mamet: „ca un regizor să facă ceva interesant cu un scenariu e mai rău decât o erezie – este o impertinență”.
Pentru cine știe cât de cât piesele lui David Mamet este evident că ele respectă întocmai doctrina autorului rezumată extrem de parcimonios în rândurile de mai sus. Iată, nu mai departe decât American Buffalo, piesa pe care regizorul Theodor-Cristian Popescu a decis să o monteze, mai întâi la Teatrul 74, apoi la Sala Studio a Teatrului Național din Târgu Mureș cu titlul Capu’ de bizon, are o acțiune cum nu se poate mai simplă. Trei indivizi plănuiesc un fel de hold-up. Îi cheamă Don, Bob și Teach, parcă ar descinde dintr-un absurdoid comic și discută o zi întreagă despre cum vor pătrunde ei în casa unui numismat spre a-i sustrage câteva monezi. Nu de alta, însă Don, care este proprietarul unui mic magazin de vechituri, s-a înșelat la preț atunci când i-a vândut o monedă ce se cheamă Capul de bizon. Respectivii „gangsteri” (Bob pare cel mai hotărât, are și pistol și vorbește colorat din cale-afară) se grupează și se regrupează, se spionează și se suspectează unul pe altul, l-ar lua ori nu l-ar lua drept asociat pe un anume Fletcher pe care nu îl vedem niciodată, care va veni cam tot la fel cum vine Godot-ul lui Beckett, numai că, spre deosebire de acesta, are un motiv clar – într-o încăierare niște mexicani i-au spart dinții, așa că a ajuns la Spitalul de urgență. Firește, până la urmă nu se va întâmpla nimic, hold-up-ul se amână. Sine die. Doar s-a vorbit, cam fără rost, aproape 24 de ore. Aproape cât durează acțiunea în tragedia clasică.
Theodor-Cristian Popescu a optat pentru o regie discretă, simplă. Spectacolul mizează pe o curgere lentă a timpului, vrând să sugereze deliberat o anume plictiseală. Don, Bob, Teach par întrucâtva ieșiți din timp, singurele lor repere temporale fiind ora micului dejun, aceea a cafelei, prânzul frugal, jocul de cărți din orele de seară. Magazinul lui Don geme de obiecte vechi – pick-up-uri, chitare, vase – de care nici măcar nu știi dacă cineva ar putea avea vreodată nevoie. Scenografia este semnată de Bogdan Spătaru.
Zice David Mamet în volumul lui de eseuri, din care am citat în cursul acestor însemnări, că „actorii nu uită niciodată un lucru de care majoritatea regizorilor nu își dau seama niciodată și anume că scopul punerii în scenă este să îi atragi atenția spectatorului asupra persoanei care vorbește”. Pesemne, Theodor-Cristian Popescu nu face parte din mai sus-menționata majoritate și a imaginat o regie care atrage atenția asupra actorilor Nicu Mihoc, Ștefan Mura și Dan Rădulescu.
Teatrul Național din Târgu Mureș-Compania „Liviu Rebreanu”
CAPU’ DE BIZON de David Mamet
Traducerea: Bogdan Budeș
Regia: Theodor-Cristian Popescu
Scenografia: Bogdan Spătaru
Cu: Nicu Mihoc (Don), Ștefan Mura (Bob), Dan Rădulescu (Teach)
Foto: Remus Toderici
Data reprezentației: 29 septembrie 2019