Despre tinerii actori se scrie şi se vorbeşte mult. Mai mult decât se realizează ceva constructiv şi cu adevărat util. Lamentările demne de o tragedie contemporană de inspiraţie antică sunt pe buzele tuturor; în discursuri şi la discuţiile informale. Problema lipsei de posturi în teatrele de stat, problema lipsei de teatre, problema prea-plinului de absolvenţi, inechitatea raportului cantitate/calitate şi încă alte probleme, toate serioase şi urgente. Părerile de rău şi înclinarea uşoară a capului concomitent cu ridicarea din umeri şi strângerea buzelor în semn de neputinţă şi interogaţie retorică ajută la imagine, dar nu începe măcar rezolvarea acestei culegeri de probleme mai groasă decât a scris Gheba vreodată.
Printre multele iniţiative lăudabile, dar prea puţin consistente, Gala HOP este un moment în care preţ de câteva zile, teatrul românesc – cu mic cu mare, îşi ia calabalâcul şi se mută la malul mării pentru a-i vedea pe tineri. Patru zile într-un an în care focusul este pe tineri. În care chiar şi cei care au fost tineri mai demult se simt tineri. O întâlnire mai puţin formală a breslei decât în cadrul festivalurilor importante şi sobre, dar mai reală.
Complexul Vox Maris din Costineşti se transformă într-o comunitate solidară. Pe aleile care duc spre mare toată lumea se salută cu toată lumea, la restaurant împarţi masa ca între prieteni şi în sala de spectacol ai emoţii pentru concurenţi. Concurenţi care pare că au lăsat acasă o parte consistentă a orgoliului impregnat în fibra actoricească şi se ajută şi se susţin şi nu concurează unul împotriva celuilalt, ci împreună.
Miza nu e atât un trofeu. Nu cine câştigă e important. Participarea e, oricât de stereotipal ar suna, adevăratul scop. Faptul că 29 de actori ai tinerei generaţii lucrează împreună, aleargă pe plajă, construiesc un spectacol ad-hoc şi se prezintă familiei venite special să-i vadă, e, poate, momentul lor de speranţă care să le dea curaj şi forţă pentru ce va să fie. Timpul se măsoară în orele petrecute aici. Şi, poate, pe una dintre aleile care duc la mare privirile li se întâlnesc fericit cu ale unui regizor. Poate un director de teatru le cere bricheta şi de aici sare norocul. Speranţa e în aer la Gala HOP. Speranţa aceea lucidă, fără entuziasme infantile, fără încrâncenări puerile. Speranţa care te împinge şi te ajută să mergi la încă un casting şi să nu renunţi la actorie.
În acet an, sub îndrumarea şi purtarea de grijă a lui Miklós Bács, care a început mandatul de trei ani ca Director al galei, spiritul de colegialitate, respectul profesional şi dragul de teatru sunt cuvintele cheie care conduc participanţii de-a lungul activităţilor de peste zi. Multă toleranţă, multe zâmbete, mai multă ascultare decât dat cu părerea, grijă pentru coleg şi un profesionalism deloc rigid, ci cu iubire şi tact. Procesul care nu vizează succesul, ci adevărul. Felul acela de a face teatru serios, cu amănutul, fără graba spre glamour, cu răbdare. Teatrul care te costă. Singurul teatru care contează, de fapt. Asta pare să le fi inspirat Miklós Bács generaţiilor sale de studenţi şi asta face şi acum cu tinerii actori Costineşti. Înconjurat de oameni teatru cu aceleaşi principii solide şi frumoase, face din Gala HOP un laborator mai mult decât un cat walk. Iar câştigul va fi cu siguranţă mai preţios decât cele cinci minute de celebritate.
Abia la început, concursul îşi vede de programul stabilit. Emoţiile cresc în fiecare seară. Reflectoarele din noua sală costruită special pentru Gala HOP se aprind. Invitaţii îşi caută un loc liber. Aşa cum se face. Ce e altfel, ce nu e convenţional, ce nu se vede. E ce nu se spune. E ce se lucrează. E ceea ce se împărtăşeşte între cei care învaţă să fie colegi. Cei care măcar preţ de patru zile, la malul mării, privesc unii în ochii celorlalţi fără umbra orgoliului lăsat acasă din lipsă de bilet. Probleme vor fi tot acolo la terminarea galei. Rezolvarea nu începe aici. Gala HOP e o pauză de la aceste probleme. Acea pauză de care e nevoie pentru a putea începe să speri într-o rezolvare.
Print