Hopurile vin şi trec în viaţă. Important e dacă alegi să le treci sau să le ocoleşti. Atitudinea în faţa obstacolului face diferenţa între cei care merg pe drumul lor şi cei care se descurcă să fenteze destinul. La fel e şi cu Gala HOP. Ediţia din acest an a fost cu siguranţă unul dintre acele hopuri care s-a luat în serios; drumul drept şi greu spre performannţă, fără oprire în staţii intermediare numite „Cool”, „Mişto” sau „Glamour”. O propunere fermă şi asumată a lui Miklós Bács, noul Director or al Galei, care a ridicat ştacheta sus, fără menajamente, cu certitudinea profesionistului dedicat, aflat în căutarea reală a meşteşugului.
Concurenţii au stat faţă în faţă cu o temă seducătoare la o primă vedere. „Ne-bun pentru această lume. Shakespeare 400”. Ce poate fi mai mai ofertant de atât? Numai că după ce „Wow”-ul a trecut, munca actorului cu Shakespeare însuşi s-a dezbrăcat de haine sclipicioase şi s-a arătat în toată statura sa de golem. Unii s-au luat la trântă cu el şi au căzut de sus, alţii au încercat să o ia la fugă şi s-au împiedicat, iar cei care au avut câştig de cauză au fost cei care au avut înţelepciunea să îl respecte şi să înveţe de la această fiinţă din rocă dură. Sinceritatea de pe scenă, gândul cât mai limpede, ochii vii, ascultarea partenerului şi ştiinţa de a pune în mişcare o relaţie au ţinut loc de entertainment şi blink-blink. Gala HOP din acest an nu a fost un show de talente, ci o investiţie în viitor. Nu doar o demonstraţie cu actori, ci o lecţie pentru ei.
Cu o săptămână în urumă, în prima zi a Galei, vorbeam despre speranţă. Acea speranţă care îţi dă răgaz să mai crezi în tine încă o dată şi încă o dată. Acea speranţă că trebuie să fie bine odată şi-o dată. Nevoia de a merge mai departe pe drumul drept. La final această speranţă se materializează într-o întrebare nu tocmai prietenoasă: Încotro? Ce rămâne? Ce urmează? Nu cred că telefoanele participanţilor au început să sune zgomotos cu propuneri de spectacole. Nici măcar ale câştigătorilor. Inboxurile nu gem de mesaje necitite de la agenţiile de casting sau birourile de secretariat literar ale teatrelor. Pauza de la probleme s-a terminat. Şi e timpul să ne gândim împreună, aşa cum am fost în cele patru zile ale Galei, de unde să începem să rezolvăm din ele. Conşiincios ca un elev care se pregăteşte pentru olimpiadă şi cu răbdarea profesorului care îl îndrumă.
Gala HOP şi-a predat lecţia. Nu urmează niciun examen de absolvire. Există viaţa aşa cum e ea. Comisia nu înseamnă o masă mare din spatele căreia primeşti note. Rezultatele vin în urma întâlnirii cu un examinator mult mai pretenţios numit şansă. Iar pentru a-i fi pe plac, dincolo de talent, carismă şi nu-ştiu-mai-ce, trebuie să existe acea rigoare şi respect pentru instrumentul tău ca artist: tu însuţi. Această lecţie a fost predată cu drag şi seriozitate la Gala HOP. Absolvenţi cu note de trecere la acest curs, participanţii pot alege să rămână în cantonament cu ei înşişi sau să aştepte un deus ex machina care să îi urce pe scenă. De când e teatrul teatru, alegerea are rolul principal.
Entuziasmul şi oboseala trec, reflectoarele se scot din priză, sala de teatru de la Vox Maris redevine un spaţiu gol. Ce se întâmplă cu noi, tânăra generaţie, după? Suntem mai frumoşi şi mai isteţi? Nu cred. Ne putem lua, în schimb, mai în serios. Putem alege să fim mai prezenţi în propria viaţă şi să începem să schimbăm lucrurile care nu ne plac din postări strângătoare de Like-uri în fapte ceva mai serioase.
Am văzut cum echipa e mai puternică decât oricare dintre noi de unul singur. Gala HOP de anul acesta ne-a arătat cum putem fi împreună. La final am înălţat lampioane deasupra ţărmului. Nimeni nu a reușit de unul singur. Mai multe mâini au aprins flacăra şi au făcut să zboare cuvintele lui Shakespeare scrise pe hârtia albă. Şi am umplut întunericul nopţii de lumină. Nu e o metaforă întâmplătoare. E, poate, cea mai subtilă şi mai clară lecţie primită de la profesorul Miklós Bács la Costineşti.
Print