Horaţiu Mălăele nu e „Shylock”

Gradele de comparaţie în teatru sunt foarte parşive. Mai ales superlativul. Atunci când ajungi „cel mai” eşti în pericol. Aura din jurul tău străluceşte orbitor, soclul statuii se înalţă, publicul plăteşte fără discernământ din ce în ce mai mulţi bani pe bilet, aplauzele se transformă în ovaţii şi toate par că merg din plin. Mai multe spectacole, mai multe premiere, mai multe turnee, mai multă faimă, mai mult şi mai mult. Un singur lucru se pietrifică odată cu soclul monumental pe care te cocoţi: talentul; măiestria, mijloacele, meşteşugul. Arta ta. Şi atunci, aşa „cel mai” cum eşti, iubit şi apreciat, devii un artist mort. Repeţi aceleaşi tipicuri, apelezi la aceleaşi „buzunare”, joci acelaşi rol cu alte vorbe, indiferent de spectacol. Ai marca ta înregistrată şi publicului îi place să aplaude masca închegată pe chipul şi trupul tău. Şi poate părea că e minunat să ai atâtea satisfacţii cu atât de puţin efort. Partea proastă e că odată ajuns la stadiul ăsta acutizat de „cel mai” încetezi să mai fi creator.

Aplicaţia acestui fenomen se poate vedea cu ochiul liber în spectacolul „Shylock” după Gareth Armstrong de la Teatrul de Comedie. Spectacol avându-l pe Horaţiu Mălăele în dubla ipostază de regizor şi actor. Transformată din monolog într-o desfăşurare de forţe generoasă, cu distribuţie, decoruri şi costume multe, piesa americană încearcă să ne convingă didactic, o dată în plus, de cât de tristă e istoria periplului evreiesc prin istorie. Doar că noi ştim asta şi am văzut-o transpusă în numeroase forme artistice cu mult mai inspirate decât acest deget ostentativ şi plângăcios băgat adânc în ochi. Acţiunea din „Neguţătorul din Veneţia” e turuită pe repede înainte de Tubal care ne e ghid în această incursiune dramatică în fond, dar căutat voioasă, pentru că trebuia cumva să iasă o comedie până la urmă, iar apoi, printre scene expozitive şi schematice, unde se amestecă genuri teatrale şi opţiuni regizorale mai ceva ca într-un malaxor, primim câteva informaţii trunchiate despre ostracizarea istorică. De la proiecţii la Commedia dell’Arte, la păpuşi supradimensionate, la un song cântat cu playback, la ducele ilustrat din voice over de către Constantin Codrescu, la trimiteri către cocalarii contemporani, la coifuri galbene ţuguiate transformate din citat cultural în motiv de cioacă sau la finalul cu bagaje multe, care să ne arate explicativ şi silabisit despre ce a fost vorba în spectacol.

În tot acest marasm scenic, majoritatea actorilor au rol decorativ şi execută o pantomimă destul de vizibil stânjeniţi de aportul lor în spectacol. Lucian Ionescu (Lorenzo) şi Ruxandra Grecu (Jessica) îşi joacă scurta lor scenă cu măsură şi energie. Vlad Bîrzanu (Gondolierul) este o mască mută, dar joacă cel mai asumat din tot spectacolul, expresiv corporal şi cu atitudine faţă de acţiunile la care ia parte, comentând isteţ din spatele ciocului supradimensionat. Anghel Damian (Bassanio) face un rol de serviciu şi singura lui sarcină în scenă este să fie frumos. Mirela Zeţa (Porţia) în scena procesului este nevoită să joace în loc de judecător un soi de demon – ceva mai aproape de bestia din videoclipul celebru al anilor ’90 al piesei „Always” al trupei Eraser în care în mod psihedelic un monstru cu kimono roşu schimba anotimpurile. Bogdan Mălăele (Antonio) oricât de haios s-a vrut a fi ca apariţie, cu bling-blinguri la gât şi haină de blană, este doar stângaci, nesigur, spune textul lipsit de logica firească a frazei, se vede că e atent la textul pe care îl încurcă de câteva ori şi per ansamblu ratează personajul la toate capitolele. George Mihăiţă (Tubal) este, de fapt, personajul central al piesei. El ne ia parcă de mână şi ne spune pe-ndelete câte şi mai câte. Foate natural, aproape civil, cu zâmbetul lui larg şi cu micile alinturi pe care şi le permite şi pe scenă, nu crispează la fel de mult ca restul desfăşurărilor de forţe. Pierde de câteva ori „ck”ul final al lui „Shylock”, dar are suficientă carismă cât să ne convingă să îl ascultăm până la capăt.

Horaţiu Mălăele (Shylock) este exact aşa cum şi-l doreşte publicul. Aşa cum îl poţi recunoaşte din ultimele multe roluri. Gâjâit, încovoiat, repetitiv în formule, dar inaudibil mai departe de jumătatea sălii. Cu greu descifrezi ce bolboroseşte egal de la început până la final, constant în expresie, jucând finalul de la prima intrare, cu o emoţie vizibil contrafăcută şi formală, mizând pe simpatia publicului mai mult decât pe adevărul personajului, care e abandonat undeva în spatele măştii încleiate deja pe trup şi impregnată în voce, pe care o flutură cu bunăvoinţă în faţa publicului nerăbdător să o aplaude încă o dată. Ce e frustrant e că simţi pe undeva, pe sub multele straturi de obișnuinţe ale unui personaj exersat şi răsfolosit, gândul limpede şi vigoarea unui actor realmente inteligent şi talentat. Şi e trist să nu mai ai şansa să îl vezi pe el, şi nu pe acest produs stas. De curând a devenit aproape viral un video de acum 15-20 de ani cu monologul „În război” interpretat de Marin Moraru şi parcă am avut un deja-vu. Probabil că niciunul dintre cei doi nu este primul sau ultimul care foloseşte această tehnică, dar cronologic e clar cine pe cine a inspirat.

„Shylock” este un spectacol ratat. O dramă care se vrea comedie, în care s-au investit mijloace de tot felul cu nemiluita fără a obţine un produs performant. Şi e păcat şi nu poate decât să îţi pară rău.

Teatrul de Comedie

„Shylock” de Gareth Armstrong

Regia: Horațiu Mălăele

Scenografia: Iuliana Vîlsan

Muzica: Radu Captari

Mișcare scenică: Ștefan Lupu

Video: Dilmana Yordanova

Asistent regie: Răzvan Popa

Light design: Sorin Vintilă

Distribuţie:

Shylock – Horațiu Mălăele

Tubal – George Mihăiță

Portia – Mirela Zeța / Lia Sinchevici

Antonio – Bogdan Mălăele

Bassanio – Anghel Damian

Lorenzo – Lucian Ionescu

Jessica – Ruxandra Grecu

Gondolierul – Vlad Bîrzanu

Vocea Ducelui (voice over) – Constantin Codrescu