În copilăria mea exista, încă, obiceiul de a răspunde la întrebări caligrafiate, în caiete frumos colorate, numite oracole. Nu prea exista originalitate în lista de interogaţii. Inevitabil găseai undeva pe la mijlocul listei de curiozităţi şi celebra „Cine este eroul tău preferat?”. Citeam răspunsuri în care erau înşiruiţi Batman şi Superman şi Captain Planet şi Van Damme şi Terminator şi Robin Hood şi Ţestoasele Ninja. Eu mă amuzam cu un aer pe care îl credeam a fi matur şi scriam cât puteam eu de citeţ Hannibal Lecter. La zece ani era o extravaganţă. Dar nu aveam, de fapt, niciun erou preferat, în sensul de model, de idol ficţional la care să te raportezi ca la întruparea Binelui suprem. Nu am avut niciodată un asemenea erou în copilărie. Poate pentru că am preferat mereu personajele negative.
L-am cunoscut pe anti-eroul meu preferat în urmă cu nouăsprezece ani. Şi am crescut împreună cu el. M-am identificat cu el şi cu firea lui anti-socială care ascunde un suflet singur în căutarea unui echilibru pe care destinul i-l refuză, cu puseurile lui de violenţă necontrolată, cu forţa în spatele căreia ascunde multe slăbiciuni şi sentimente complicate. Numai gheare de adamantium nu am. Acest personaj fictiv pe numele său de cod Wolverine mi-a făcut cunoştinţă cu un actor care a devenit eroul maturităţii mele.
Hugh Jackman are toate calităţile star-ului de la Hollywood. Zâmbet rupt din reclame, privire seducătoare, statură şi corp de pus pe copertele revistelor, şarm, pachetul complet. Are toate calităţile pentru a fi posterul de pe pereţii oricărei adolescente. Dar motivul meu nu ţine de imagine. Şi e şi talentat şi profesionist şi versatil şi munceşte cu devotament pentru fiecare rol şi se transformă după cum o cere personajul şi investeşte mult în construcţia fiecărui caracter şi e serios şi cântă şi dansează şi bate stept şi cântă puţin şi la pian şi are inteligenţă şi umor şi putere de a improviza şi multe, multe calităţi care îl fac să fie, într-adevăr, un rar actor total. Dar motivul meu este, totuşi, altul.
Timp de două ore şi jumătate, undeva între 15.000 de oameni, la „Hugh Jackman. The Man. The Music. The Show” am admirat şi The Show-ul, m-am bucurat şi de The Music, dar, cel mai mult şi mai mult, l-am crezut pe Hugh Jackman. The Man. Singur pe scenă, acompaniat de o orchestră live şi doar cu câteva momente coregrafice în punctele culminante, cu o prezenţă magnetică, a umplut nu doar scena şi arena Barclaycard din Hamburg, ci sufletele unor oameni destul de reci din fire, care la final aveau ochii lucioşi. Într-un scenariu foarte atent construit, bine echilibrat, cu momente de vârf din musical-urile răscunoscute care ne-au adus pe cei mai mulţi în sală, cu momente de poveşti din biografia lui, cu song-uri din filme muzicale şi un tribut pentru rădăcinile ţării sale natale, actoria, muzica şi dansul s-au îmbinat cap-coadă cu o energie specială a unui artist care prin sinceritate scenică asumată a făcut ca după aplauzele de la final să se vorbească foarte puţin pe drumul spre ieşire. Încărcaţi cu entuziasm, dar cu o linişte interioară dată de o întâlnire personală cu un om special. Bucuria lui de a fi pe scenă, îndeplinindu-şi visul pe care îl are de mic copil, optimismul unui artist care îmbină sensibilitatea cu umorul şi te conduce cu blândeţe către introspecţie, apoi te binedispune cu un moment de improvizaţie, apoi te ridică de pe scaun pe ritm de rock, apoi te mai lasă puţin să pluteşti Somewhere over the Rainbow şi îţi dă din acel optimism şi ţie From now on.
E solicitant şi performant ce face în turneul maraton început în mai, pe care îl va termina undeva în octombrie, după 90 de reprezentaţii pe trei continente. Dincolo de efort, de muncă, de mastodontul logistic pe care îl presupune un asemenea eveniment, dincolo de efectul Wow, imaginea cea mai simplă care însumează motivul pentru care Hugh Jackman este eroul meu e silueta lui, într-un spot de lumină, drept, cu lacrimi în ochi, primind aplauze în picioare la mijlocul spectacolului. Cu emoţie, cu Bucurie, cu puţină uimire, cu recunoştinţă deloc umilă, cu modestia celui care nu îşi neagă meritele. Oferă şi primeşte, în timp ce 15.000 de oameni primesc şi oferă la râdul lor; un schimb de sentimente care îţi taie răsuflarea prin directeţea şi sinceritatea lui. Calitatea acelor aplauze-mulţumire şi calitatea acelei priviri-mulţumire sunt motivul pentru care Hugh Jackman. The Man este eroul meu.
Print