Misterul este fascinant. Cu o aură în clar-obscur seduce şi te face să te apropii de el mortal, arde ca o insectă neştiutoare de lumina incandescentă până când se spulberă în faţa ochilor mult prea curioşi. Nu degeaba corola de minuni a lumii e bine să rămâne nestrivită şi inaccesibilă. Forţa de atracţie a misterului se manifestă plenar doar de la distanţă. Odată pipăit, încetează să mai fie mister, iar banalitatea sa te descumpăneşte definitiv. Misterul e greu de strunit, de ponderat şi de mânuit. E nevoie de o ştiinţă a detaliilor, de minuţiozitate de ceasornicar şi, mai ales, de renunţare la orgoliul de a-i fi stăpân. Cum nu e loc de două săbii într-o teacă, nici emfaza personală nu poate sta alături grandorii acestui principiu pe cât de atractiv, pe atât de periculos. Iar ameninţarea sa nu este gravă şi solemnă, ci dimpotrivă; cel care se ambiţionează să îi stea semeţ alături misterului nu face altceva decât să tenteze ridicolul să îşi facă simţită prezenţă. Iar un mister ridicol este un nonsens.
„Hughie” de Eugene O’Neill montat de Alexa Visarion la Unteatru este un spectacol care se ia în piept tocmai cu acest concept pretenţios. Un text plin de capcane, care la lectură promite multe precum un amant şiret, dar care odată urcat pe scenă te lasă deodată singur şi cu multe probleme în braţe. E greu de descifrat şi la fel de greu de urmărit. Într-un realism fantastic aproape, acest personaj simbol, Hughie, denumeşte pe rând trecutul, prezentul şi viitorul; timpi simbolizaţi de cele trei personaje cu nume aproape identice – intonaţii uşor diferite ale aceluiaşi Hughie devenit refren al ratării. Hughie cel trecut este fostul recepţioner prezent prin absenţă, al cărui elogiu este realizat de către un Hughie extrem de prezent şi dezolant. Iar viitorul Hughie de prim-plan este actualul recepţioner, care deocamdată se mulţumeşte să asculte şi să se îmbibe cumva de atmosfera şi datele acestui nume fatidic pe care, abia când Hughie cel din faţa sa va înceta să existe, le va însuşi purtându-le mai departe ca pe o ştefetă a nenorocului şi le va preda, poate, la rândul său, următorului Hughie ce va să fie.
Această filosofie frumoasă în sine, dar plicticoasă în fapt, pare a fi premisa unui spectacol al cărui timp dilatat pune la încercare răbdarea unui public prea puţin deprins cu anti-acţiunea. Monologul lung, plin de volute şi aliteraţii stilistice, te pierde la un moment dat şi nu e foarte sigur că te va mai regăsi la final. Miza nu pare a fi ce se spune, ci atmosfera; secundele care te trec ca printr-o roată dinţată şi îţi testează rezistenţa la lipsa conflictului. Asculţi o poveste despre un destin frânt şi te concentrezi să îi prinzi şpilul. Dar oboseşti să faci supoziţii şi să cauţi rezolvări pentru probleme matematice care nu îţi cer niciun rezultat, de fapt. Te poţi lăsa doar purtat de un val dens de informaţii inutile care deschid o realitate paralelă a gândurilor tale. Şi dacă îţi place ce găseşti acolo, cu atât mai bine pentru tine. Dar e riscant să mizezi pe viaţa interioară a spectatorului din 2017, care nici nu ştie şi nici nu vrea să ia o pauză pentru a coborî în lumea ca de thriller din adâncul său.
Altfel, montarea suprasolicită o structură monologală liniară puternică tocmai prin lipsa sinusoidelor de sens şi inventează o mişcare scenică bogată, deconcertantă, care mută focusul mult prea des şi frânge tocmai acel flux al conştiinţei care ar fi avut şansa să completeze fericit experienţa vizionării. Multă agitaţie în exces, multe stridenţe, acrobaţii periculoase inutile şi energie consumată de prisos. Richard Bovnoczki accesează un întreg arsenal de corporalitate, îşi modulează vocea, face echilibristică, dansează, dar păcat că farmecul său nu este suficient pentru a suplini faptul că nu ştie exact ce spune şi de ce. Textul curge, nostalgia pentru un trecut idilic există, dar motivaţia precisă nu există şi carisma sa nu ascunde lipsa gândului coerent. Nu mă pot lăsa păcălit atunci când actorul din faţa mea nu crede în ceea ce face, pentru că nu înţelege. Andrei Seuşan contrabalansează cu fineţe şi precizie vria în care se pierde partenerul său. Gesturi mici şi ascultare încordată care menţin singurul fir de tensiune din scenă. Naturaleţea şi lentoarea sa asumată sunt de multe ori mai interesante de privit decât poliloghia în cascadă lipsită de sens.
„Hughie” vrea să zgândăre tocmai misterul şi o face destul de ostentativ. În acelaşi timp are pretenţia de a-l menţine atractiv. Nu reuşeşte. Sentimentul obscur de a asista la un spectacol pe care nu îl înţelegi nu pentru că nu ai putea, ci pentru că e construit în aşa fel încât nici el nu ştie clar ce se vrea a fi, nu are nimic elitist în el. Un act artistic cu pretenţii trebuie să aibă şi atributele care să certifice acele pretenţii. Dacă doar le enunţă şi le pretinde devine insecta picată pradă tubului luminos şi fierbinte.
UNTEATRU, București
„Hughie sau Povestea unei amintiri” de Eugene O’Neill
Regia: Alexa Visarion
Scenografia: Cristian Niculescu
Costume: Viorica Petrovici
Distribuție: Richard Bovnoczki, Andrei Seușan și Alexandra Stroe/Tatiana Grigorescu
Print