Nu există festivaluri „mari” sau festivaluri „mici” – opina Jonathan Mills, directorul faimosului Festival de Teatru de la Edinburgh, într-o conferinţă susţinută la o altă renumită manifestare, cea de la Sibiu. Există doar festivaluri care îşi ating (sau nu) scopul, care interesează (sau nu) comunitatea căreia se adresează, îi împlinesc (sau nu) aşteptările. Ca şi „reţeta” după care putem judeca un spectacol de teatru: Ce îşi propune? Cum o face? A reuşit? În cazul recent încheiatului „I fest”, răspunsul este da.
Desfăşurat pe parcursul a cinci zile (una de preselecţii, trei de semifinale, plus finala de duminică, 25 noiembrie), „I fest” este un „mic” (deocamdată) festival-concurs de one man / woman show dedicat tinerilor actori, absolvenţi sau studenţi la actorie în varii facultăţi de teatru din ţară. Cu scopul declarat de a „redescoperi actorul şi mijloacele sale de expresie într-un spaţiu neconvenţional”. Ca şi la precedenta ediţie din primăvară, spaţiul este un bar-club bucureştean – The Blu’zz. Iar iniţiatorul, organizatorul şi, fără teama de a suna patetic, „sufletul” acestui eveniment este Beatrice Popescu, studentă (anul III) a Secţiei de Teatrologie din Facultatea de Teatru / UNATC. Însoţită permanent de un zâmbet (chiar şi în situaţiile neprevăzute, deci nu tocmai plăcute) şi de sloganul ghiduş (deja marcă înregistrată) „Facem să fie (cât mai) bine”, organizatoarea a fost ubicuă şi la această a doua ediţie a festivalului. Sigur, nu chiar singură, ci sprijinită logistic de patronul inimos şi generos al spaţiului gazdă.
Da, acest articol este unul subiectiv. Este scris cu subiectivitatea celui care timp de patru seri a fost martor, dar şi judecător (iar acum simplu grefier) al celor douăsprezece one man / woman show-uri prezentate de tineri actori cu vârste diferite (între 20 şi 34 de ani). Cu subiectivitatea celui care ziua se întâlneşte cu cei ca ei în facultate, în săli de curs sau doar pe întortocheate culoare, la bibliotecă sau doar la ţigară. (Ţigara lor.) Iar seara îi caută şi îi găseşte tot în şcoală sau la teatru, în cluburi cu scene mici sau instituţii cu scene (mai) mari, sau doar în săli deocamdată, printre spectatori. Şi încearcă nu doar să îi asculte, ci să îi şi audă. Da, acest articol este foarte subiectiv…
„I fest” nu îşi propune a deveni în timp o „Gală HOP” bucureşteană, chiar dacă sursa de inspiraţie pare evidentă, ci, gestionat cum trebuie şi dezvoltat pe mai departe, se poate transforma într-o reală platfomă artistică pentru tinerii creatori. (Deja diferenţele calitative şi cantitative între prima şi a doua ediţie au fost vizibile.) Şi chiar dacă subtitlul poate trimite cu gândul la divertisment, surpriza acestui festival a venit tocmai din conţinutul său. Se spune că „Ţipătul” pictorului Edvard Munch reprezintă anxietatea universală a omului modern. După cele douăsprezece performance-uri ale semifinaliştilor*, senzaţia e asemănătoare… Şi „I fest” – posibil strigăt al unei generaţii ce vrea să se exprime…
Subiectele contemporane ale poveştilor alese sunt dovada: lumea carnivoră a teatrului şi filmului, a casting-urilor (texte abundând în inside jokes), evenimentele istoriei recente a României văzute prin ochii tinerilor (decembrie 1989 sau anii colectivizării), „ciocnirea civilizaţiilor” (estic-comunistă vs. vestic-capitalistă) ducând la alienare şi adaptarea vechilor tabuuri la noua viaţă reală (drogurile, schimbarea de sex), personaje cu probleme grave (psihopaţi violatori cu cont pe FaceBook, criminali recidivişti condamnaţi pe viaţă, mame pruncucigaşe). Stai să te întrebi dacă asta e lumea pe care o trăim… Sau dacă e doar ţipătul unei generaţii ce vrea să fie auzite… Indiferent cum.
Puţine au fost textele aparţinând unor dramaturgi consacraţi (Neil LaBute sau Ştefan Caraman), cele mai multe au fost adaptate sau scrise chiar de participanţi. Sau preluate ca atare din poveştile unor eroi reali – „Vieţaşii de pe Rahova” (condamnaţi pe viaţă în penitenciarul de maximă siguranţă). Eugen Istodor, autorul cărţii de interviuri, spunea despre aceştia că „se descurcă pe metru pătrat de cuşcă mai bine decât noi pe hectare”. Lucrurile stau similar şi în cazul tinerilor actori, care s-au exprimat mai bine pe cei şase metri pătraţi de scenă improvizată din The Blu’zz decât mulţi dintre confraţii lor pe „marile scene ale ţării”. Şi care şi-au asumat până la capăt rolul de bufon / clovn / nebun / actor pentru o seară sau două.
Fiecare a venit cu adevărul lui. Unele momente au fost dezvoltate din mai vechi exerciţii la clasă, altele se joacă de ceva timp în alte spaţii aşa-zis „neconvenţionale”. Unele au avut parte de o regie specializată, altele s-au bazat pe intuiţia şi experienţa actorului. Cele mai multe au fost interactive şi nici improvizaţia nu a lipsit. (Meritorie stăpânirea de sine şi talentul improvizatoric al Ralucăi Botez, care a avut ghinionul a două pene de curent în timpul momentului său. Actriţa şi-a păstrat cumpătul şi, la lumina brichetelor şi a ecranelor de telefoane mobile, a continuat monologul, adaptând textul la neprevăzuta situaţie.) Jocul actorilor a variat între economia de mijloace şi excitaţia scenică dusă la extrem, ca şi accesoriile de show – de la lipsa totală a lor până la o abundenţă nu întotdeauna justificată. Publicul, însă, a fost unul cald, deschis şi cooperant, oarecum avizat.
Fiind vorba despre un festival – concurs, toate cele de mai sus au contat la jurizare**.
În finală s-au calificat cinci concurenţi. În ordine alfabetică:
– Gabriel Chirilă (20 de ani, student anul II la Arta Actorului / UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti) – monologul lui Vicky din proiectul „Vest-Est”, regia Danni Ionescu;
– Arina Cojocaru (23 de ani, absolventă a Universităţii „Ovidius” Constanţa şi masterand anul II / UNATC) – spectacol-colaj „Melancolia actorului”;
– Ruxandra Coman (24 de ani, absolventă UNATC şi master în Arta Teatrală / Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti, membră a trupei „Improve Comedy Show” Ploieşti, actriţă în producţii independente şi de teatru pentru copii) – one woman show “Acasă” după Ştefan Caraman, regia Răzvan Ropotan;
– Amalia Huţan (23 de ani, absolventă a Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, actriţă a Teatrului „Anton Pann” Râmnicu Vâlcea) – “Medeea Redux” de Neil LaBute, indicaţii regie: Vlad Massaci;
– Răzvan Ropotan (24 de ani, absolvent UNATC şi master în Arta Actorului la aceeaşi universitate, actor în producţii independente, „din când în când regizor şi, mai rar, dramaturg”) – adaptare după nuvela „Şoimul fără cap” de Truman Capote, regia Ioana Petre.
Marele Premiu în valoare de 1.000 RON (oferit de clubul The Blu’zz) şi invitaţia de a mai susţine reprezentaţii în acelaşi spaţiu i-au revenit lui Răzvan Ropotan. Şi tot el, alături de Arina Cojocaru şi Amalia Huţan îşi vor prezenta micile show-uri în cadrul unui spectacol coupé preluat de „unteatru”.
„Dacă v-au plăcut bufonii, mai poftiţi şi mâine seară” ar fi zis Feste, personaj-cheie în „A douăsprezecea noapte”. Sincer, noi am mai pofti la astfel de „bufoni” – fie la ediţia viitoare „I fest”, fie la alte manifestări de gen, de care e mare nevoie. Deja nu mai e vorba de voci izolate, ci de un întreg cor ce-şi strigă tinereţea într-o lume diferită de cea a „marilor” festivaluri de teatru. E cazul să-i ascultăm.
* În semifinale s-au calificat: Raluca Botez, Gabriel Chirilă, Arina Cojocaru, Ruxandra Coman, Irina Drăgănescu, Simona Grumezea, Amalia Huţan, Danni Ionescu, Ciprian Mistrean, Răzvan Ropotan, Gabriel Sandu, Adrian Ţofei.
** Juriul a fost alcătuit din actriţa Ana Ciontea, criticul de teatru Maria Zărnescu şi regizorul Alexandru Mâzgăreanu.
Print