Vi s-a întâmplat vreodată, doamnelor şi domnişoarelor, să primiţi cadou o barză din ghips ca „să vină barza” la dvs. mai repede? Sau să vi se dăruiască, din afecţiune şi cu toate bunele intenţii din lume, un pitic de grădină, strident colorat, un căţeluş de pluş sau nişte perdele vechi reciclate, un poster de pus la baie, „că e prea gol peretele”? Şi să primiţi aşa ceva de la niscaiva membri ai familiei, deci să fiţi nevoită să arataţi concret cât de mult vă plac obiectele cu pricina? Dacă nu, sunteţi norocoase. Dacă da, atunci, veţi fi simţit că n-aveţi încotro, că trebuie să mulţumiţi cumva pentru cadouri, chiar dacă nu vă plac, că trebuie să vă arătaţi recunoştinţa faţă de grija familiei, chiar dacă darurile n-au nicio legătură cu fiinţa şi cu viaţa dvs.
Despre lipsa de legături, despre lipsa de comunicare reală şi despre alte lipsuri vorbeşte convingător spectacolul „Grădinile groazei”, montat recent la Teatrul Odeon de Alexandra Penciuc şi Mariana Cămărăşan, după o piesă a dramaturgului german Daniel Call, tradusă de Victor Scoradeţ. Mizând în primul rând pe cei patru actori, care îşi fac datoria cu asupra de măsură, şi în al doilea rând pe o folosire inteligentă şi dinamică a spaţiului scenic, montarea este bogată în nuanţe şi are destule calităţi ca să se califice pentru zona spectacolelor bune care se joacă acum în Bucureşti.
În primul rând, ar fi de remarcat că ea ilustrează ideea, greu de concretizat, de „teatru de calitate, pentru publicul larg”. Povestea – un conflict între două familii, cauzat pur şi simplu de incompatibilitate— se desfăşoară simplu, din false dialoguri purtate de oameni care nu vorbesc aceeaşi limbă şi, cu toate că împart acelaşi spaţiu fizic (undeva la ţară, departe de vacarmul citadin), nu împart acelaşi spaţiu existenţial. Pe scena Sălii Studio de la Odeon se întâlnesc două lumi total diferite între ele, care, în ciuda eforturilor, eşuează în a-şi găsi un teritoriu comun. Sonni Esser (Ioana Flora) şi soţul ei, Siggi Esser (Ioan Batinaş), au părăsit oraşul pentru idealizatul trai de la ţară. Purtători ai unui stil de viaţă rafinat, întruchipări ale omului modern, un chimist şi o femeie de lume, care are stil şi „boutique”, se întâlnesc cu rubedeniile de la ţară. Acestea sunt, fireşte, previzibile în pitorescul lor. Friedo Esser (Marius Damian), fratele lui Sigi, întruchipează, cu mult umor involuntar, mitocănia şi prostia, pe care le împarte cinstit cu soţia Frieda Esser (Antoaneta Zaharia), gospodina-ştie-tot, femeia-gâscă, înzestrată cu înţelepciunea din revistele pentru femei şi cu sfaturile inocentului rural.
Nu este scopul unei cronici să redea, în niciun fel, discursurile pline de farmec şi de umor ale celor patru personaje. De fapt, montarea pune în lumină, subliniind fin discrepanţele, nepotrivirile, inadecvările, singurătatea în care se zbate fiecare dintre cele patru personaje. Vreme de două ore, cât stau pe scenă, protagoniştii rostesc, de fapt, monologuri, schimburile de replici fiind, evident, doar false dialoguri. Chimistul dornic să facă o descoperire care să schimbe lumea, femeia de lume, însetată de intimitate, libertate şi bun-gust, electricianul „meserie”, întruchipare a primitivismului (înduioşător sau dezgustător, în funcţie de unghiul din care-l priveşti), şi gspodina-mamă, „ţoapa” fără măsură, se întâlnesc numai în spaţiul fizic în care se desfăşoară povestea. În ciuda bunelor intenţii, existente până la un anumit punct în desfăşurarea poveştii, în ciuda disponibilităţii politicoase a citadinilor manieraţi, comunicarea, ideal nenumit, rămâne departe.
De fapt, ideea care străbate permanent textul, jocul actorilor şi folosirea spaţiului scenic (împărţit în două secţiuni, legate de un interspaţiu transformat în câmp de luptă) este neînţelegerea diferenţei, acompaniată subtil de lipsa sincerităţii şi, indirect, în subtext, de un elogiu al sincerităţii, elogiu pe care cele două regizoare nu-l semnează pentru prima dată într-un spectacol. Eroii noştri, prin structura lor antieroi, nu se înţeleg unul pe celălalt şi nu sunt sinceri în neînţelegerea lor. De aici, dezastrul de neoprit. Prăpastia dintre lumi se adânceşte şi, dincolo de scenele reuşite, pline de umor, rămâne un gust amar pronunţat.
Pe de o parte, coerenţa discursului scenic, în care se îmbină cu sens şi cu măsură jocul profesionist, bine lucrat al actorilor, folosirea spaţiului şi firescul cu care cele două regizoare asamblează scenele şi fac o poveste, şi pe de altă parte calităţile textului dramatic fac din „Grădinile groazei” o experienţă bună pentru orice spectator.
Print
Un Comentariu