Spirit ludic, prospețime, multă energie, respect, un strop de modestie și ironie, toate într-o crustă solidă de curiozitate și bucurie contagioasă – Sir Ian Mckellen. Deși nu prea îi place să i se tot spună „Sir…” și nici titlul de cavaler nu-l impresionează atât de tare, dar e singurul care deschide ușa Parlamentului. În rest, nu-ți aduce nici bani, ci doar obstacole în culise și pe platoul de filmare.
Este o vedetă a teatrului englez fără să se considere una, este un actor de film de succes, fără să recunoască vreodată, căci n-a reușit să-și însușească accentul american, care i-ar fi schimbat cu totul traseul carierei. A studiat la Cambridge și este un susținător al drepturilor LGBT, de când și-a recunoscut homosexualitatea live, la radio, în 1988. Un amănunt, o ultimă piesă din puzzle, care îl definește, căci din acea zi s-a luptat pentru schimbarea legilor din Marea Britanie, răspunzând foarte prompt la întrebările așa-zis incomode despre orientarea lui sexuală –„Când ați aflat că sunteți gay? Presupun că în ziua în care TU afli că nu ești gay”.
Orice discuție cu Ian McKellen pare deschisă, open-minded și mereu ajunge în același punct – la un râset din tot sufletul. Seriozității de pe scenă și din film i se opune un ludic fabulos, o lumină în privire, o căldură umană, apoi umorul tipic englezesc. Interviurile sale provoacă dependență – e ceva în vocea lui, în modul și ritmul în care pronunță cuvintele, în accent. Parcă-ai zice că e Shakespeare…
„Nu-i nimic, mereu va exista Lear!”
Romeo, Malvolio, Richard al II-lea, Richard al III-lea, Iago, Coriolanus, Edward al II-lea, Hamlet, Macbeth, Lear – doar câteva personaje shakespeariene importante – și mai adăugăm Platonov, unchiul Vania, Lopahin, Sorin, Salieri și Estragon. Așa arată pe repede-înainte o constelație a caracterelor jucate pe scenă de Ian McKellen care acum, la 78 de ani, a declarat amuzat că nu o să mai joace Shakespeare, decât dacă i se oferă rolul lui Mercutio din Romeo și Julieta. „Întotdeauna mi-am dorit să am o carieră. Cei pe care i-am admirat – John Gielgud, Laurence Olivier, Ian Richardson – toți au avut o carieră, nu au fost celebri doar pentru un singur lucru; au avut momentele lor de cădere, dar au mers mai departe. Și de la o vârstă simți că nu mai ești potrivit pentru un rol: La naiba, nu mai pot să joc Romeo sau Hamlet, curând ești prea bătrân și pentru Macbeth. Nu-i nimic, mereu va exista Lear!” Așadar, în toamna aceasta a avut loc premiera spectacolului Regele Lear care a fost un succes, datorat și prezenței sale incredibile de pe scenă: „De-a lungul carierei sale, McKellen ne-a arătat cum Richard al II-lea poate fi uman prin pierderea puterii tronului. Acum ne arată cum Lear, expus unei suferințe și mai mari, face o călătorie similară.”
Privind în restrospectivă, primul său rol shakespearian a fost Malvolio și s-a îndrăgostit de teatru de când era copil și se ducea cu familia la spectacole, singura activitate „relaxantă” pe care și-o permiteau. Și de atunci, scopul său a fost să joace. În 1976, Macbeth, realizat la Royal Shakespeare Company în regia lui Trevor Nunn, l-a consacrat. Alături de Judi Dench, cea care o interpreta pe Lady Macbeth, cei doi creau un cuplu de neuitat, glumind că ar fi ca soții Kennedy. Și acum se mai vorbește despre acel spectacol, despre care criticul Michael Billington afirma că-și va aminti zăngănitul pumnalelor din mâinile tremurânde ale lui Macbeth, după ce l-a ucis pe Duncan, tot restul vieții.
„Cred că poezia, ritmul și toate acele mecanisme pe care Shakespeare le folosește nu sunt în folosul spectatorilor, ci în folosul actorului. Absorbindu-le în inima și în mintea lui, poate apoi să le exprime la propria comandă”, spunea Ian McKellen, analizând unul dintre monologurile lui Macbeth.
Constelația tuturor personajelor pe care le-a jucat și-a realizat-o singur pe propriul site, unde și-a ordonat cronologic 60 de ani de viață în teatru. Dar dintre toate, cele shakespeariene răzbat printre rânduri, prin amintiri și se impun, chiar dacă McKellen a trecut cu un succes fulminant prin Amadeus pe Broadway (rolul i-a adus un premiu Tony), prin Cehov și Beckett.
„Pentru mine e dificilă o scenă extrem de emoționantă în care personajul plânge, cedează și are un discurs despre cele mai profunde sentimente”
Generația tânără nu-l cunoaște pe Ian McKellen pentru rolurile din teatru. Pentru mulți dintre noi a fost mai întâi Gandalf, vrăjitorul în alb, cu barbă lungă, un simbol al blândeții și al salvării pe care îl așteptai cu sufletul la gură în Stăpânul inelelor sau mutantul Magneto din X-Men. „În tinerețe eram destul de snob și credeam că adevărata actorie e doar în teatru”, apoi s-a îndreptat și spre film și s-a ales cu două nominalizări la premiile Oscar. Recunoaște că astfel de filme înseamnă și sume importante de bani, dar nu acesta e motivul pentru care a acceptat rolurile mai sus menționate (cam singurele mainstream, de altfel). Gandalf a însemnat o aventură la propriu și la figurat, spunând amuzat că „sunt mai ieftin decât Anthony Hopkins”, iar în cazul X-Men, l-a convins ideea că mutanții reprezintă o metaforă pentru cei din societate care sunt diferiți. Fiind constrâns să-și petreacă aproape 50 de ani din viață prefăcându-se că nu e gay, s-a simțit la rândul lui ca un „mutant”. Și pe lângă aceste două personaje care îl urmăresc peste tot în lume, câțiva credem că tot el este și Albus Dumbledore din Harry Potter.
Ian McKellen este și cel mai în vârstă actor care l-a interpretat pe Sherlock Holmes, mizând pe o abordare inedită – detectivul ajuns la bătrânețe care încearcă să reconstituie ultimul caz care l-a făcut să renunțe la cariera sa. Mr. Holmes este poate cel mai emoționant rol din ultimii ani pentru McKellen, care interpretează un personaj speriat de moarte, sătul de singurătate, plin de regrete și frici, care izbucnește în lacrimi și se prăbușește sub povara vinovățiilor. „Pentru mine e dificilă o scenă extrem de emoționantă în care personajul plânge, cedează și are un discurs despre cele mai profunde sentimente”, spune ori de câte ori e întrebat cum reușește să fie cel mai bun. Răspunsul e întotdeauna tehnica. „Analizez jocul meu cu mai mult interes decât oricine de pe planeta asta, deci sunt mult mai conștient că am învățat cum să joc. Sunt ca un om care toată viața lui a fost tâmplar și acum poți să ai încredere în el că va face un scaun foarte bun, care va fi confortabil și nu se va prăbuși sub tine.”
„Lucrez cu tineri actori care nici n-au auzit de Laurence Olivier”
Nu a studiat actoria. Inițial a vrut să se facă jurnalist, crezând că nu va reuși niciodată să fie actor. Cum să-și imagineze că va ajunge la fel de mare precum cei pe care îi admira sau că Macbeth și Richard al III-lea vor fi următoarele ecranizări de referință după Richard al III-lea și Hamlet jucați de Laurence Olivier? Dorința lui a fost mereu „să se îmbunătățească”. Obișnuia să-și imagineze că Shakespeare încă mai trăia și se plimba pe la repetiții, sfătuindu-i pe tinerii actori care doreau să aibă o carieră variată și plină de viață să aleagă mereu rolul care îi făcea să fie mai buni.
A refuzat de două ori să preia conducerea Teatrului Național din Londra și nu vrea să se retragă, bucurându-se că încă mai poate juca, conștient fiind că oricând s-ar putea să se termine totul. Și-a imaginat deja înmormântarea, cu același simț al umorului, și speră că va avea loc într-un mare teatru, cu un anunț din partea lui – „Îmi pare rău că lipsesc de la spectacol!”
Cât despre o moștenire, afirmă că nu se poate vorbi despre una, atrăgând atenția asupra unui fenomen sesizat și de Judi Dench – „Lucrez cu tineri actori care nici n-au auzit de Laurence Olivier. Ca actor nu cauți nemurirea. Noi suntem în prezent. Și asta e cel mai frumos în teatru. De fapt, despre asta e vorba și în viață.” Pentru el, chiar și după 60 de ani, actorul rămâne „doar un mijloc prin care se întâmplă o poveste”.
Print