Fotografii Maria Ștefănescu
Interviu realizat de Raluca Rădulescu și tradus de Bogdan Budeș
Iaroslava Pulinovici, dramaturg rus, s-a născut în 1987 la Omsk, în Rusia. A absolvit Institutul Dramatic din Ekaterinburg, unde a studiat scrierea dramatică la clasa lui Nikolai Koliada. A câștigat numeroase premii la concursuri de dramaturgie, iar piesele ei sunt montate cu regularitate în Rusia și în Europa. În România, tânăra scriitoare a venit în vara aceasta, când la Teatrul Nottara a avut loc, în perioada 1-3 iulie, evenimentul Spectacolul începe cu o lectură. Spectatorii au avut ocazia să participe la o mică introducere în dramaturgia din Rusia de azi. Astfel, publicul a putut asculta „Corul lui Caron”, spectacol-lectură după piesa omonimă a autoarei, tradusă și regizată de Bogdan Budeș, „Janna”, spectacol-lectură în regia lui Mihai Lungeanu, după piesa tradusă de Raluca Rădulescu, și „Somnambulism”, spectacol-lectură realizat de Alexandru Mâzgăreanu. Despre dramaturgia de astăzi, despre lungul drum al textului către scenă, despre magia teatrului și viața creatorului de teatru am discutat cu Iaroslava Pulinovici, începând de la relația maestru-discipol.
Iaroslava Pulinovici, v-aș întreba întâi de toate cum arată, la prima vedere, Bucureștiul văzut prin ochi de dramaturg rus.
Bucureștiul mi s-a părut foarte frumos, un oraș vechi, eclectic, iar faptul că uneori arhitectura veche se învecinează cu construcțiile de tip sovietic îți dă o senzație destul de ciudată.
Să înțeleg că primele impresii sunt unele bune?
Da, probabil. Mi se pare că în fiecare țară, când începi să te lași impregnat, vezi mai întâi ceea ce te uimește.
La București v-a adus teatrul și faptul că vi s-au tradus în limba română trei piese, care au intrat în programul de spectacole-lectură al Teatrului Nottara. Ca să începem cu începutul, de câtă vreme scrieți teatru și cum ați ales să scrieți teatru?
Este o poveste foarte ciudată pentru că, atunci când am terminat școala, voiam să dau admitere la facultatea de actorie. Am crescut într-un oraș mic din nordul Rusiei, unde nu exista universitate, și am plecat la Ekaterinburg, unde am dat admitere la actorie. Și, fiindcă scriam proză, piese de teatru, m-am înscris și la secția de dramaturgie coordonată de Nikolai Vladimirovici Koliada. S-a întâmplat că n-am luat examenul de admitere la actorie, dar am fost admisă la dramaturgie și am început să studiez cu Koliada. Cum toți de la cursul lui scriau piese, chiar el ne cerea să scriem piese, fiindcă așa se și numea ce făceam noi, “Dramaturgie”, am început să-mi încerc și eu puterile în treaba asta, iar Koliada a început să-mi laude textele și mi-a zis “Mai scrie!” Așa, încet-încet, am fost tot mai atrasă de teatru și am început să scriu texte pentru teatru. Am absolvit Facultatea de Creație Literară, Secția de Dramaturgie.
Nikolai Koliada a venit de câteva ori în România cu spectacolele sale, dar, dacă tot i-ați pomenit numele și i-ați fost studentă, cred că ar fi interesant să vorbim despre personalitatea artistică a profesorului dvs.
Koliada este regizor, dramaturg, actor, animator de teatru, o persoană care și-a creat propriul teatru în orașul Ekaterinburg, un teatru care, în acest moment, după cincisprezece ani de existență, a avut turnee în jumătate dintre țările lumii. Koliada lucra la Teatrul Dramatic din Ekaterinburg, dar la un moment dat a plecat de acolo, împreună cu șapte actori. Ei și-au găsit locul într-un mic subsol, iar Koliada le-a promis că vor avea tot ce le trebuie. Montează el însuși spectacole în teatrul său și după piesele sale, dar și din dramaturgia clasică: Cehov, Shakespeare, Gogol și piesele studenților săi, inclusiv piesa mea, Visul Natașei. Montează spectacole în teatrul lui, unde în prezent lucrează în jur de 60 de persoane, și are o sală de 120 de locuri. Pe lângă asta, mai ține și un curs de dramaturgie și unul de actorie.
A devenit un soi de om-orchestră și un nume de referință în teatrul rus fiindcă nu numai că regizează, nu numai că și-a construit un teatru, dar și scrie… Parcă face totul.
Asta este ceea ce se cheamă un animator dedicat, omul își închină toată viața teatrului și tot ce face face de dragul teatrului.
Și cum este pentru un tânăr, un student de douăzeci sau poate nici douăzeci de ani, să aibă un astfel de maestru? Cât îl influențează, cât îl duce într-o anumită direcție și câtă libertate îi lasă, la cât de multe îl obligă, cât îl intimidează, poate?
Sigur, e ca și cum te-ai îndrăgosti pe loc de maestru, ca om, ca profesor. Eu sunt și azi fascinată de acest om și cred că am avut mare noroc să-l cunosc. Trebuie să mai spun și că are mare grijă de studenții săi. De pildă, la început de tot, când tu de-abia înveți, trimite el însuși piesele pe care le primește la diferite concursuri, fiindcă la început tinerii pot să nu știe despre existența unor concursuri. Și s-a întâmplat că unii s-au trezit pe lista scurtă a vreunui concurs sau câștigători când nici nu se așteptau. Ziceau: “Da’ noi nici măcar nu ne-am trimis textele acolo!”, iar Koliada spunea: “Eu le-am trimis.”
Cred că asta e o perioadă destul de dificilă când devii dramaturg profesionist și încetezi să mai fii student. Dar am senzația că, pentru a te găsi pe tine însăți, pentru a deveni independent, ai nevoie să treci prin etapa asta. Așa înțeleg eu proverbul “E slab elevul care nu și-a trădat profesorul”; l-am înțeles, probabil, acum câțiva ani, când mi-am dat seama că nu e vorba despre trădare, ci despre faptul că, la un moment dat, elevul trebuie să devină el însuși o personalitate, să meargă mai departe, în ciuda respectului și a iubirii față de profesor.
Se mai întâmplă și în România să existe astfel de „părinți” ai propriilor studenți… Nu este grea desprinderea de un maestru? Ce se întâmplă când ai alte păreri?
Da, cred că asta e o perioadă destul de dificilă când devii dramaturg profesionist și încetezi să mai fii student. Dar am senzația că, pentru a te găsi pe tine însăți, pentru a deveni independent, ai nevoie să treci prin etapa asta. Așa înțeleg eu proverbul “E slab elevul care nu și-a trădat profesorul”; l-am înțeles, probabil, acum câțiva ani, când mi-am dat seama că nu e vorba despre trădare, ci despre faptul că, la un moment dat, elevul trebuie să devină el însuși o personalitate, să meargă mai departe, în ciuda respectului și a iubirii față de profesor.
Și, iată că putem spune că Iaroslava Pulinovici, dramaturgul, a făcut acest pas și a devenit independentă, este un nume deja foarte cunoscut în Rusia, dar și în Europa, în lume… De câți ani scrieți, practic, piese și de câți ani au început să vi se și joace piesele?
Prima piesă am scris-o la 17 ani. Era un basm și deja atunci cineva a vrut s-o ecranizeze. A trebuit să semneze contractul părinții mei, fiindcă eu nu eram încă majoră. Aveam doar 17 ani. Dar prima montare a unui text de-al meu într-un teatru s-a făcut când aveam 21 de ani. A fost piesa Visul Natașei la Teatrul Tineretului din Saratov. Din acel moment, teatrele au început să-mi monteze piesele, mai întâi Visul Natașei, pe urmă și altele, apoi multe teatre au început să-mi comande dramatizări. Într-un fel, am avut noroc. Am intrat foarte devreme în viața teatrală. În acest moment se joacă vreo 12 piese de-ale mele.
Să vorbim și despre ce scrieți, despre teme, subiecte, alegeri personale?
Mă interesează să scriu în primul rând despre viața din jurul meu, despre relațiile dintre oameni, fiindcă sunt lucruri care nu se schimbă de secole: dragostea, singurătatea, ura… Cred că mă interesează foarte tare familia, relațiile din familie, din ce motiv oamenii ajung nefericiți. Pe măsură ce cresc, duc cu ei un bagaj din familie sau se întâmplă ceva pe parcurs? Aleg cele mai diverse teme, dar probabil că mă interesează în primul rând relațiile dintre oamenii apropiați, pe care îi leagă ceva.
Sunteți foarte tânără, cum am mai spus, și v-aș întreba cum vă dezvoltați piesele. Pornind de la experiențele trăite, citite sau poate auzite de la alții?
Cred că o oarecare experiență nu depinde de vârstă, ea poate să vină pur și simplu, nici nu știi de unde, dintr-o cunoaștere despre care nici tu nu știi de unde vine. Așa cum se întâmplă ca tinerii actori să joace roluri de oameni care sunt cu mult mai în vârstă decât ei, ei știu de undeva lucrurile acelea, chiar dacă nu le știu din viață, brusc, pe scenă, le devin cunoscute. Cred că e vorba cumva și despre o cunoaștere irațională, pe care nu știi de unde o iei, de unde o capeți, dar ea vine pur și simplu la tine într-un moment și, atunci când scrii, înțelegi că omul acela așa vorbește, așa acționează, și nu poți să explici logic de ce lucrurile se petrec tocmai așa. E o parte a cunoașterii acumulate și nevăzute și, chiar dacă sunt un om tânăr, am destul experiență de viață, zic eu: multă vreme am făcut autostopul, de exemplu, și am avut parte de multe peripeții.
Mă interesează să scriu în primul rând despre viața din jurul meu, despre relațiile dintre oameni, fiindcă sunt lucruri care nu se schimbă de secole: dragostea, singurătatea, ura… Cred că mă interesează foarte tare familia, relațiile din familie, din ce motiv oamenii ajung nefericiți. Pe măsură ce cresc, duc cu ei un bagaj din familie sau se întâmplă ceva pe parcurs? Aleg cele mai diverse teme, dar probabil că mă interesează în primul rând relațiile dintre oamenii apropiați, pe care îi leagă ceva.
Să înțeleg că, de fapt, vorbim despre talent. Acesta să fie talentul?
Probabil. Eu cred că am anumite aptitudini, dar cel mai important e că-mi place ceea ce fac, este ocupația mea favorită, și e o bucurie uriașă atunci când omul face ce-i place, iar asta îi aduce și o anumită recunoștere și câștig material. E un noroc incredibil, pe care nu îl au mulți în viață. Koliada ne spune mereu, nouă, celor care lucrăm în teatru: „Sunteți incredibil de norocoși, voi și comunitatea voastră, pictori, jurnaliști etc., oameni care s-au găsit pe sine și care au fost în stare să învețe să facă ce le place. Miliarde de oameni de pe Pământ vă pot invidia fiindcă miliarde de oameni fac munci care nu le plac.”
Când terminați de scris o piesă nouă vă bucurați pur și simplu, aveți acea senzație de sfârșit sau poate abia atunci așteptați continuarea vieții acelei piese, simțiți că e momentul nașterii ei?
Pe de o parte, sunt mereu tristă când termin lucrul la o piesă nouă, scrii atâta timp la ea, pui atâtea în ea, apoi, brusc, s-a terminat. Și vine seara și nu trebuie să te așezi să scrii. Și parcă ți se face și dor de ea, de personajele ei. Dar, pe de altă parte, când e deja gata redactată, când a stat o vreme deoparte, începi s-o trimiți la diferiți regizori, la diferile persoane, ca s-o citească, începe o a doua perioadă: așteptarea reacțiilor acestor oameni, cine ce spune, cine ce-ți scrie, recenzii… Apoi, de obicei, piesa trece printr-o lectură, merge la festivaluri, eu îmi trimit textele la Festivalul „Liubimovka” de la Moscova, sau se citesc în teatrul lui Koliada, unde se organizează des spectacole-lectură. Mai departe, asculți cu detașare și auzi defecte, neajunsuri, faci ultimele corecturi. Și pe urmă cineva decide s-o monteze, iar în clipa în care e montată prima oară piesa încetează să mai fie a mea. Ca un copil căruia i-ai dat drumul în viață. Ea se montează, fiecare regizor o lasă să treacă prin sine, fiecare regizor o interpretează diferit, pe urmă începe să fie jucată și nu mai simt că e piesa mea. Ea a plecat deja spre oameni, în lume, așa s-a întâmplat, de pildă, cu Visul Natașei, am văzut numeroase montări, atât de multe, că, sincer, nu mai pot asculta acest text. Și e scrisă deja de 7 sau chiar 8 ani… Am fost de curând invitată la un nou spectacol cu Visul Natașei, m-am dus, am văzut spectacolul și, brusc, s-a întâmplat pe dos, mă uitam, ascultam textul și nu simțeam că eu scrisesem asta… A fost un sentiment foarte ciudat să auzi un text și pentru tine, autorul lui, să sune străin. Acest text se pare că s-a înstrăinat atât de tare de mine, încât… e foarte ciudată senzația că textul nu mai e al tău. Din punctul meu de vedere, el și-a găsit propria viață.
E frumos când un copil își ia zborul și își trăiește propria viață, dar ce reacții are autorul când vede o punere în scenă nebună, să-i spunem…, sau care nu se potrivește deloc cu imaginea proprie despre piesa pe care a scris-o cândva, chiar dacă în urmă cu mai mulți ani?
Păi se-ntâmplă să… nu știu, eu nu mă gândesc deloc la acest lucru. Când scriu o piesă îmi imaginez totul ca-n viața reală, nu-mi imaginez cum arată pe scenă, după care vine un regizor și o montează și se-ntâmplă să o monteze cam cum mi-am imaginat și eu și mă gândesc „Ce bine am scris, ce tare sunt!” și-mi place tot. Sau se-ntâmplă că nu-mi imaginam așa, spectacolul iese prost, și mă gândesc „Nu, nu, asta nu sunt eu! De nu m-ar chema la aplauze!” Și tot așa. Totul depinde foarte mult de regizor. Să dau un exemplu: în Krasnoiarsk, piesa Visul Natașei a fost montată de Roman Feodori și când m-am dus la premieră – e vorba de un monolog, ca să se înțeleagă, o fetiță își spune povestea -, Roman îmi spune: „Să nu te sperii, vreau să te previn că o să fie musical și pe scenă vor fi șaizeci de oameni!…” N-am zis decât: „Măi să fie!” Am fost șocată, sinceră să fiu… Nu-mi puteam imagina cum va arăta. Rezultatul a fost într-adevăr un anti-musical, l-au numit „musical urban”… Pe scenă erau șaizeci de oameni, se dansa brake-dance, un rapper spunea versuri, dans contemporan, erau de toate acolo… Dar era bine. Au fost invitați și la „Masca de Aur”, la categoria „Masca Plus” cu acest spectacol. Și se joacă încă. Uneori ți se pare că așa ceva nu e posibil, dar te uiți și înțelegi că se poate și poate fi bine.
Privind acel spectacol, vă gândeați „Da, e piesa mea!” sau „Iată ce se poate face din piesa mea!”?
Dacă e să fiu sinceră, am fost atât de șocată, că nici să gândesc n-am mai putut în acel moment. Nu, fără îndoială că era piesa mea, dar eram foarte bucuroasă că piesa dă posibilitatea unei asemenea interpretări. Dacă poți să montezi și așa, și altfel, să fie montări complet diferite, cred că e o piesă bună.
Da, este o calitate pentru o piesă de teatru să dea posibilitatea cât mai multor interpretări și viziuni regizorale. Acum scrieți teatru pentru că nu puteți scrie altceva sau nu puteți face altceva ori pur și simplu pentru că așa vi s-a întâmplat și, dacă tot vă place, rămâneți în domeniu?
Sigur, uneori e greu. Încep să mă plâng prietenilor că sunt foarte obosită fiindcă, dacă vrei să trăiești din literatură, trebuie să muncești într-adevăr foarte mult… și trebuie să scrii nu doar ce vrei, ci iei și comenzi de la teatre, scrii dramatizări etc. Pe de altă parte, îmi dau seama că, atunci când nu scriu multă vreme, când nu scriu nimic pentru teatru, mă plictisesc. Și pesemne că mă plâng și zic adesea că, dacă ar fi după mine, n-aș scrie absolut nimic, ci aș face bani ca să-mi cumpăr o casă undeva pe malul oceanului și că mi-ar plăcea să nu fac nimic. Dar înțeleg că astea sunt doar vorbe, nici măcar nu sunt visuri, ci pur și simplu… așa mi se pare doar. Știu că, dacă n-aș scrie, peste o lună-două m-aș plictisi, mi s-ar face dor și aș vrea o viață teatrală, iarna, în Ekaterinburgul rece, să merg la teatru, să scriu ceva. Pentru că e deja ca un virus… Teatrul îți intră în sânge și nu mai poți trăi fără el…
Știu că, dacă n-aș scrie, peste o lună-două m-aș plictisi, mi s-ar face dor și aș vrea o viață teatrală, iarna, în Ekaterinburgul rece, să merg la teatru, să scriu ceva. Pentru că e deja ca un virus… Teatrul îți intră în sânge și nu mai poți trăi fără el…
Sau poate vă cumpărați o casă pe malul oceanului și scrieți teatru acolo.
Pe de o parte, da, pe de altă parte, am impresia că dramaturgul trebuie să trăiască împreună cu țara lui.
Este important pentru un dramaturg să trăiască în țara lui și să scrie despre ce trăiește la el acasă?
Sigur. E foarte important. Orice scriitor trebuie să fie alături de poporul său, alături de țara sa, pentru că, în primul rând, limba se schimbă foarte repede, iar oamenii pe care îi cunosc și care pleacă din țară chiar și pentru câțiva ani, când se întorc în Rusia, unde s-au întâmplat multe lucruri noi, nu mai înțeleg această limbă, adică apar unele cuvinte care nu mai sunt înțelese și o să vă dau un exemplu. De curând a apărut un cuvânt nou „krâmnașeviț”, adică o persoană care sprijină politica potrivit căreia Crimeea e a noastră. Și sunt multe cuvinte care acum câțiva ani nu existau. Când cineva pleacă din țară, pierde contextul. Mai mult, există o mulțime de exemple când oamenii pleacă și scriu în străinătate, dar nu mai e interesant, fiindcă nu mai e actual, nu e actual în Rusia și, în consecință, nu e nicăieri actual. Fiindcă pe oameni îi interesează acea dramaturgie actuală în țara ei, care povestește ce se petrece în realitate într-o țară. Nu vorbesc neapărat despre un realism înrăit sau despre o piesă socială, nu, dar cred că istoriile trebuie să se petreacă în acel mediu care există în țară. Poate fi vorba și despre o piesă fantezistă, ca la Maxim Kurocikin, despre anul 3040, despre viitor, cum îi place lui să scrie, dar când îi citești piesele tot înțelegi că e vorba despre ziua de azi, despre Rusia, despre problemele noastre.
Orice scriitor trebuie să fie alături de poporul său, alături de țara sa, pentru că, în primul rând, limba se schimbă foarte repede, iar oamenii pe care îi cunosc și care pleacă din țară chiar și pentru câțiva ani, când se întorc în Rusia, unde s-au întâmplat multe lucruri noi, nu mai înțeleg această limbă.
Subiectele pe care vi le alegeți le raportați strict la ziua de astăzi sau, scriind acele piese, vă gândiți că ele vor fi montate și peste zece, douăzeci, două sute de ani?
Sigur că mi-ar plăcea ca oamenii să le înțeleagă și peste două sute de ani, dar în general scriu pentru spectatorul de azi. Nu încerc, cum se spune, să scuip în posteritate, nu încerc să mă adresez unor urmași îndepărtați, fiindcă atunci când acești urmași vor trăi eu nu voi mai fi. Și n-o să știu niciodată ce înțeleg sau ce simt ei când îmi vor citi textele. Spectatorul contemporan e viu, el există acum, e spectatorul zilelor noastre, sunt oameni care trăiesc azi și mă interesează ca piesele mele să fie montate în primul rând pentru ei.
Din câte știu, lucrați într-un teatru și aveți contact direct cu spectatorii și din altă perspectivă.
Da, e o situație ciudată. Lucrez la „Centrul de Dramaturgie Contemporană” din Ekaterinburg. E un teatru indepedent, gestionat de o traducătoare de teatru, Natalia Sanikova, și de Nikolai Koliada. Acolo tânărul dramaturg contemporan are posibilitatea să-și monteze propria piesă sau pe a altcuiva, acolo dramaturgii înșiși montează spectacole, există o mică trupă de actori, uneori montează și regizori tineri. Teatrul e foarte sărac, foarte mic, dar, în ciuda acestui fapt, acolo se întâmplă tot timpul câte ceva și poți experimenta mereu proiecte proprii, chiar dintre cele mai nebunești. Nu pot spune că e un serviciu unde merg, primesc salariu… nu. Este acel loc în care pot realiza unele proiecte personale, am montat acolo un spectacol pe textul unui prieten dramaturg care a murit, Eroul. Tot acolo se joacă o piesă care a fost la început proiectul meu, eu am scris textul împreună cu o prietenă și l-a montat Semion Serzin: Șașbaș. Apoi Sverdlovsk-Leningrad și înapoi este un fel de spectacol rock, despre niște cântăreți rock, în care joacă chiar o trupă de rock, foarte cunoscută în Ekaterinburg.
Asta înseamnă că în Rusia se poate trăi, până la urmă, din teatru, din dramaturgie?
Da, se poate. Sigur că unii trebuie să mai scrie și seriale ca să aibă din ce trăi, mulți fac așa, chiar și cei care scriu pentru teatru. Cred că nu e nimic rău dacă știi să-ți împarți timpul și nu te ocupi doar de seriale. Mulți, din păcate, părăsesc teatrul pentru cinema, pentru că e vorba de alți bani, filmul are mai multă greutate, dar, cu toate astea… după scenariile mele s-au filmat trei lungmetraje. Țin mult mai ales la ultimul film, Eu nu mă mai întorc, realizat de regizorul Ilmar Raag. A participat la destul de multe festivaluri, ba chiar a primit și niște premii… Dar, cu toate astea, trebuie să spun că în principal, deși scriu și pentru film, cel mai important pentru mine rămâne scrisul pentru teatru. Mi se pare mai interesant să lucrez în teatru decât în cinema.
De ce e mai interesant teatrul decât filmul?
Fiindcă în cinema, cum e scris așa se și filmează. Adică dacă personajele stau la masă și beau ceai, ei chiar stau la masă și beau ceai, li se toarnă ceai în ceașcă. Oricum ar fi filmată scena asta, ea va fi tot cu stat la masă, ceai, cești, doar masa poate fi într-un fel sau altul. În teatru, se poate bea ceai fără ceai, se poate arăta acțiunea aceasta prin fluturarea unei batiste sau aruncând o minge de la unul la altul, pot atârna niște cești în aer, de pildă, și oricum vom înțelege că ei beau ceai. Teatrul dă un număr incredibil de posibilități pentru convenție, pentru joc. Creează niște imagini pe care eu, ca spectator, trebuie să le descifrez, să le compar, ca să înțeleg ce se întâmplă. Iar pe mine, ca spectator, asta mă interesează. Mă interesează mai tare când particip și eu alături de regizor și de actori, când într-o scenă își aruncă unul altuia o minge și ei, de fapt, beau ceai sau ceva asemănător. Mi se mai pare că teatrul dă infinite posibilități de interpretare. În cinema, cel mai important e subiectul, e nevoie de o poveste nouă, și foarte multe depind de poveste și de cum e filmată, firește… dar în teatru se montează în fiecare an Cehov sau Shakespeare, poveștile sunt cunoscute de toți, dar de fiecare dată pot fi jucate diferit. Există mii de interpretări ale lui Cehov sau Shakespeare și, uneori, sensul se poate schimba radical. Cred că de așa ceva e capabil doar teatrul.
Trebuie să spun că în principal, deși scriu și pentru film, cel mai important pentru mine rămâne scrisul pentru teatru. Mi se pare mai interesant să lucrez în teatru decât în cinema.
Concluzia ar fi că pentru un dramaturg sau pentru un om legat de teatru, filmul este mai plictisitor?
Nu. Nu arta cinematografului, ci lucrul în cinematografie. În teatru poți inventa fără încetare și cea mai importantă este magia teatrului, atunci când, pe două scăunele și cu patru batistuțe, oamenii creează o feerie. Dacă actorii sunt nemaipomeniți, nu au nevoie de nimic, pot crea un spectacol din patru batiste. În asta și constă magia absolută a teatrului. Și mai e și lucrul pe viu, niciun spectacol nu seamănă cu altul, sunt oameni vii. Probabil că asta mă atrage, că e o artă aici și acum. Filmul se filmează pe peliculă și mereu va fi la fel și nu mai ai cum să-l schimbi. Și tocmai caracterul efemer al teatrului, care se petrece aici și acum, ceva ce nu va mai fi niciodată, mă atrage… e vorba despre ceva ce trăiesc niște oameni împreună, spectatorii și actorii deopotrivă. Ei „pătimesc” împreună, e un schimb de energii, spectatorul își împarte energia cu actorul, iar actorul și-o împarte cu spectatorii, iar în lucrul ăsta e cu adevărat ceva magic. Când spectatorul se uită la un film, nu se poate întâmpla așa ceva fiindcă totul e digital sau pe peliculă, a fost deja filmat, are alt timp de viață. Firește că spectatorul primește impresii, emoții, dar acea acțiune magică nu are loc atunci. Trebuia să zic de la bun început că teatrul s-a născut din ritualuri religioase la care participa toată lumea și cred că e important. Când, în teatru, într-o sală, se adună foarte multă lume, se săvârșește un ritual… teatral.
Să înțeleg că ceea ce vă leagă și vă ține aproape de teatru este, de fapt, magia lui?
Da.
Vă ascultam și mă gândeam că puteți spune toate aceste lucruri pentru că ați avut șansa de a vă naște în Rusia. Și cred că și pentru spectatorul român teatrul rus este exact ceea ce spuneați mai devreme. Cum se vede teatrul rus de la el de-acasă? Pentru noi, când spui „teatru rus” spui „magie” întâi de toate și actori fabuloși. Pe de altă parte, am auzit și noi despre toate scandalurile din ultima perioadă și despre interdicțiile din teatru și din zona culturală. Cum se percep toate aceste lucruri văzute și trăite la fața locului?
Teatre proaste și actori slabi există peste tot. La noi există foarte mult teatru patetic, teatru în haine albe, încă se joacă Cehov în costume albe, mai ales în teatrele de provincie. Există și așa ceva. Pe de altă parte, mi se pare că acum în Rusia are loc o revoluție teatrală fiindcă au apărut foarte mulți regizori tineri, iar maeștrii care sunt deja foarte în vârstă nu au dispărut încă. Iar din această combinație… cred că s-a născut ceea ce se numește teatrul postdramatic. Sunt spectacolele lui Dmitri Volkostrelov, care caută în permanență o nouă formă teatrală. A apărut Konstantin Bogomolov, cu forma lui teatrală, politică, dar și grotescă. A apărut Kirill Serebrenikov, cu energia lui sălbatică. Există Teatr.Doc, care realizează proiecte foarte importante și necesare, produce spectacole pe texte contemporane. Există două teatre absolut incredibile: Teatrul Fomenko și Teatrul Jenovaci, care se înscriu în zona teatrului psihologic, în cea mai bună tradiție a lui Stanislavski. E un gen de teatru foarte fin, și la Fomenko, și la Jenovaci, un teatru-filigran. Mi se pare că de multă vreme n-a mai existat în Moscova atâta diversitate, cu teatre în care totul se împletește ca o dantelă fină și teatre în care sunt producții uriașe, dar nu de mare finețe. Există apoi spectacolele lui Krîmov, un teatru fantasmagoric, un teatru al artistului în primul rând. Ajuns în Moscova, spectatorul va putea găsi teatrul care îi merge la suflet, și teatre mari, și teatre mici. Și da, într-adevăr, acum au apărut multe restricții în ceea ce privește viața teatrală, scandulurile se succed unul după altul, provocate de montări sau regizori, dar mi se pare că, pe de o parte, este, desigur, îngrozitor, n-ai cum să reacționezi altfel, dar, pe de altă parte, și în aceste lucruri există un anumit grad de teatralitate, seamănă cu o piesă, cu o parodie, cu ceva grotesc. Sau o piesă absurdă, nu știu. Omul de teatru, cum și fac mulți, de altfel, trebuie să se raporteze relaxat la această stare de lucruri. Așa cum ne spune profesorul nostru, Koliada: „Fă ce trebuie și fie ce-o fi.” Asta e o formulare celebră și-i place s-o repete. Ce trebuie să facă actorul? Să joace spectacolul. Ce trebuie să facă regizorul? Să monteze spectacolul. Și dramaturgul, să scrie piese. Și, mai departe, toată situația asta ne duce, cumva, undeva.
Până la urmă, totul este viață, și teatrul este viață, așa că mă întrebam, ascultându-vă vorbind despre Stanislavski, dacă, scriind, vă vedeți pe dumneavostră în teatru sau vedeți teatrul în ceea ce faceți?
Omul trebuie să-și iubească sincer profesia, nu să fie preocupat de iubirea de sine. Omului care iubește teatrul ar trebui să-i fie totuna dacă spală podele, lucrează la garderobă, distribuie flyere. Fiindcă e o muncă în comun, nu e nimic înjositor. Koliada, când vede mizerie în teatru, pune mâna pe mătură și începe să măture, să spele și, așa cum el însuși spune, a spălat sute de metri pătrați în teatru. Dacă iubești cu adevărat teatrul, nu poți să te simți bine dacă în teatrul tău e mizerie. Dacă te iubești pe tine în teatru, asta înseamnă că practici admirația de sine. Cunosc astfel de oameni și, desigur, când cuiva nu-i pasă de grup, de colectiv (și teatrul este o activitate colectivă), îl interesează doar să se scoată pe sine în evidență și asta se vede imediat. Iar artiștii care practică admirația de sine nu ajung, din păcate, niciodată prea departe, fiindcă toatea astea se văd. Sar imediat în ochi.
Dacă iubești cu adevărat teatrul, nu poți să te simți bine dacă în teatrul tău e mizerie. Dacă te iubești pe tine în teatru, asta înseamnă că practici admirația de sine. Cunosc astfel de oameni și, desigur, când cuiva nu-i pasă de grup, de colectiv (și teatrul este o activitate colectivă), îl interesează doar să se scoată pe sine în evidență și asta se vede imediat. Iar artiștii care practică admirația de sine nu ajung, din păcate, niciodată prea departe, fiindcă toatea astea se văd. Sar imediat în ochi.
Spuneți că teatrul este o meserie colectivă, dar a fi dramaturg este o meserie, hai să-i spunem, individuală. Cum se raportează aceste două lucruri în dramatrugul Iaroslava Pulinovici?
Da, sunt de acord că dramaturgul e oarecum singuratic, scrie singur, dar mie îmi place combinația asta: mai întâi lucrezi singur, apoi lucrezi, creezi în comun, pe urmă piesa ți-o ia un regizor, după care o joacă actorii… și cum eu sunt din fire o persoană închisă, mai degrabă introvertită, mi-e mai simplu să lucrez singură. Iar faptul că la început lucrez singură, iar pe urmă în echipă îmi place foarte mult.
Putem spune că acum sunteți omul potrivit la locul potrivit! Dar tot v-aș întreba și ce vă vedeți făcând peste un an, peste cinci, zece, douăzeci de ani.
Nu mă gândesc la asta. Încerc să nu fac presupuneri despre ce va fi, nici planuri de viitor.
De ce?
Fiindcă nu cred că are sens. Oricum n-am să știu niciodată și acum pe mine mă interesează să trăiesc ziua de azi. Sigur că peste zece ani mi-ar plăcea să mă văd, întâi de toate, fericită. Restul nu are importanță. Sper, totuși, că și peste zece ani voi lucra tot în teatru.
Print