Comentând, cu mulți ani în urmă, un spectacol bucureștean cu piesa Hedda Gabler, regretatul poet și critic Marius Robescu socotea că ar fi ceva inactual în piesele lui Ibsen (cf. Autori și spectacole, Editura Eminescu, București). Pe urmele lui Erich Auerbach, autorul celebrei cărți Mimesis, comentatorul aprecia că respectivul inactual și-ar avea originea în “chiar mediul zugrăvit, burghezia, care s-a schimbat complet între timp”.
Într-un remarcabil text, inserat în caietul-program al spectacolului cu Hedda Gabler, montat în anul 2012, pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, regizorul Andrei Șerban aducea o extraordinară nuanțare sintagmei inactualitatea lui Ibsen. Observa Andrei Șerban în textul intitulat Fragmente dintr-o scrisoare imaginară adresată Domnului Ibsen că scrierile acestuia se jucau rar (reamintesc, ne aflam în anul 2012), se jucau puțin, însă pretinsa inactualitate ibseniană nu se află deloc în texte, ci în felul în care acestea erau citite. Dacă burghezia, la care făcea referire Marius Robescu, avea vreo vină, aceasta consta în felul, mai exact, în teama cu care regizorii vremii se apropiau de ea. Se opera cu ceea numeam în cronica spectacolului lui Andrei Șerban, cronică publicată în revista Teatrul azi, cu un fel de tranzitivitate meteorologică. Nedorită și deloc productivă actoricește. Dacă Norvegia e o țară nordică, cu o climă rece, atunci, socoteau cei ce îl puneau în scenă pe Ibsen, era absolut obligatoriu ca și personajele acestuia să fie reci, scrobite, uscate, de o corectitudine agasantă, mereu atente la etichetă. Remediul găsit de Andrei Șerban consta în înlăturarea hotărâtă a etichetelor, a prejudecăților, în îndepărtarea aparențelor, în surprinderea umanității colcăitoare a personajelor. De aici, decizia de a citi Hedda Gabler drept o comedie, de aici felul în care au fost concepute personajele, cu un maxim de ridicol conferit judecătorului Brack. Excepțională creație a actorului Hatházi András.
Spectacolul acesta al lui Andrei Șerban mi se pare a fi, din perspectiva timpului, o piatră de hotar în regândirea recitirii lui Ibsen în România. Au contat, probabil, și montările ibseniene ale lui Thomas Ostermeier care au putut fi văzute din 2012 încoace la felurite festivaluri din țara noastră. Poate și cunoașterea ceva mai aprofundată a ideilor regizorului german despre literatura dramatică a scriitorului norveg, cunoaștere prilejuită de apariția la Nemira a cărții sale Teatrul și frica (2016), în care găsim o consistentă discuție dintre Ostermeier și teatrologul George Banu, ce insistă asupra spectacolelor cu piesele lui Ibsen.
Avem, la ora actuală, pe afișe un consistent număr de spectacole Ibsen. Domină numeric cele cu Hedda Gabler, iată nu mai departe decât sâmbătă, 23 martie, unul nou a avut premiera la Teatrul “I.D.Sîrbu”, acestora alăturându-li-se Un dușman al poporului (Teatrul “Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea), iar, în urmă cu câteva zile, o remarcabilă punere în scenă a Norei, în regia lui Botond Nagy, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Mai-mai că am putea spune că ar fi extrem de la îndemână organizarea oricând, fără probleme, a unui Festival Ibsen în România, că Ibsen este român, așa cum se spunea prin Europa despre Shakespeare, la începutul anilor ’90, atunci când bătrânul Continent redescoperea teatrul românesc care nu mai primise drept la pașaport de un deceniu, din cauza obtuzității puterii comuniste.
Spectacolul lui Botond Nagy este unul al vârstei și al spiritului iscoditor și iconoclast al regizorului. Om tânăr (e născut în 1993), bine școlit (a învățat mult de la regizori importanți precum Bocsárdi László, Tompa Gábor, Radu Afrim), călător neobosit, cel mai adesea pe bani proprii, pe la marile festivaluri europene, îndrăgostit de marile valori ale dramaturgiei europene, poate chiar fan al lui Ibsen (stagiunea trecută a montat la Teatrul Național “Radu Stanca” din Sibiu un iconoclast spectacol cu…Hedda Gabler), Botond Nagy a ridicat pe scenă o Noră a vârstei sale. Dar și a timpurilor noastre. Chiar și din punct de vedere scenotehnic. Dacă aruncăm o privire pe caietul-program al spectacolului, observăm că regizorul s-a însoțit cu o seamă de colaboratori cu… ocupații stranii. Scenografului devenit creator de spațiu, deja familiarului light designer, li s-au alăturat un visual designer sau un creator de grafică digitală. Datorită contribuției lor, actorii dobândesc atunci când trebuie o anume imaterialitate, imponderabilitate, sunt exact ceea ce trebuie să fie în calitatea lor de locuitori ai unei case cu păpuși.
Ajungeau oare însă toate acestea? Țin minte că în urmă cu câțiva ani, atunci când, cu ocazia unei ediții a Festivalului Internațional “Shakespeare” de la Craiova, am văzut minunatul Hamlet al lui Thomas Ostermeier, au existat confrați care s-au entuziasmat teribil de scenotehnică. Care era, e adevărat, excepțională, dar care nu făcea decât să crească în portanță ceea ce făceau actorii. Cam același lucru se petrece, păstrând proporțiile, în Nora de la Cluj. Spectacol ce, în opinia mea, contează și fiindcă ne atrage atenția asupra unei noi vedete. Ötvὄs Kinga, interpreta Norei. Aceasta joacă admirabil în registru dramatic, cântă, dansează. Chiar semnează mișcarea scenică a montării.
Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca are excepționalul merit de a atrage mereu atenția asupra câte unui nou nume. De a lansa noi vedete. Arătându-ne că nu doar teatrul lui Ibsen, ci literatura dramatică a oricui nu face doi bani dacă nu e jucată de actori pe măsură. De aceea, dragi secretari literari sau, mă rog, secretari PR, de aceea stimați directori, pardon, manageri, nu vă zgârciți. Faceți afișe în care numele actorilor să fie vizibile, întocmiți caiete de sală, în care numele personajelor să fie asociate cu cele ale celor ce le interpretează.
Noi, spectatorii, nu vrem să bâjbâim, actorii merită efortul!
Print