Să ştii că nu ştii nimic e, poate, forma supremă de cunoaştere. Să simţi dincolo de simţuri e, cu siguranţă, un privilegiu. Să fii. Şi atât. Puţine experienţe artistice ne ajută să ne pipăim sufletul. Grăbiţi să înţelegem totul, concentraţi pe detaliile de la suprafaţă şi determinaţi să ne dovedim cât de isteţi suntem cu o secundă mai repede decât vecinul de scaun, de multe ori pierdem savoarea unui spectacol, pentru că ne încăpăţânăm să rămânem în timpul nostru diurn şi conformist. Timpul poveştii e altul. Un timp care are timp. Şi odată ce păşim în el cu ochii închişi se pot întâmpla minuni.
Spectacolul de Teatru labirint iCarus este un itinerariu pe verticală în adâncul simţurilor amorţite. O plonjare fără măsuri de siguranţă în cele mai profunde sentimente simple. Ajungi la Şcoala Centrală la o oră şuie, nerotundă, dar fixă. 20:48, de exemplu. E bine să fii punctual. O siluetă începe să se contureze din întuneric, se apropie de tine, te întreabă politicos la ce oră trebuia să ajungi şi te pofteşte înainte. După câţiva paşi te ia de braţ şi ai intrat în poveste. Fără gong, fără cortină, fără reflectoare, fără sală şi spectatori. În spectacolele de teatru labirint nu poţi să rămâi spectator. Eşti parte dintr-un scenariu care se compune sub paşii tăi, perfect sincronizat, cu o structură complicată, dar atât de bine ponderată, totul asamblat cu grijă, fiecare părticică din spaţiu aranjată astfel încât să te ţină captiv în lumea alternativă, creeată în timp real pentru tine. Doar pentru tine. Simţi că e povestea ta. Şi numai a ta. Şi o savurezi şi crezi în ea. Şi dacă îţi dai voie să fii puţin copil şi să crezi, atunci iCarus devine o experienţă mai profundă şi mai reală decât orice realitate virtuală văzută prin ochelari de plastic şi orice proiecţie 6D vizionată din scaune complicate. Niciun Escape Room, niciun parc de aventuri cu scări prin copaci la înălţime nu combină atât de exact dozele de adrenalină, emoţie şi entertainment.
Tema acestui parcurs în zig-zag în întunericul nopţii este percepţia. De la bun început eşti întrebat ce crezi că înseamnă acest cuvânt cu rezonanţe universitare. Acest concept complex pe care credem că îl strunim cu fiecare impresie subiectivă. Ce e adevărul? Ce e realitatea? Ce te face să crezi că ceva e real? Ce e adevărat cu adevărat şi cum poţi fi sigur de asta? Ce crezi tu că e roşu e, oare, roşu pentru toată lumea? Felul în care tu descrii un cub este universal valabil? Ce vezi tu văd şi ceilalţi? Ce face ca o lăcustă să fie o lăcustă şi nu greiere? Ce vezi atunci când închizi ochii? Cine eşti?
De fapt, aceste ultime două întrebări le cuprind pe toate multe celelalte. Legat la ochi, singur, fără nimic altceva decât percepţia ta pe care crezi că o stăpâneşti, eşti condus de mâini pe care nu le cunoşti, de şoapte care te învăluie şi de paşi din depărtare către tine însuţi. Acel tu fără grija aparenţelor. Acel tu din afară de timp, care învaţă cum să asculte, cum să se mire, cum să descopere şi să existe altfel decât conectat la task-uri şi to do list-uri. Icarus este, într-adevăr, un leap of faith. Cu ochii închişi o iei de la capăt la capitolul încredere în ceilalţi. Oricât de straniu, de întortocheat şi chiar înfricoşător ar fi acest labirint de stări şi senzaţii, cu fiecare pas pe nevăzutelea capeţi tot mai multă încredere în umbrele din jurul tău. Când totul pare că duce către o spaimă teribilă, de fapt te aşteaptă o îmbrăţişare. Când te încordezi şi începe să-ţi fie frică, primeşti o mângâiere, un sunet de flaut sau o voce abia susurată îţi cântă cu vocea mamei din copilăria ta. Alergi şi îţi asculţi pentru prima dată bătăile inimii. Râzi, cânţi, te joci, eşti păcălit nu o dată de ceaa ce crezi că ştii, priveşti în ochi şi te laşi privit în suflet.
Undeva, în mijlocul unui oraş atât de grăbit, atât de neatent, care se pretinde a fi viu şi pulsând de efervescenţă, între zidurile unei şcoli vechi se trăieşte cu adevărat în spatele ochilor închişi. Îmbrăţişezi un copac în aerul nopţii şi e pentru prima dată după multă vreme când conştientizezi că respiri. Şi te bucuri de asta. Te bucuri de a fi. Tu şi un copac. Eşti mai copil decât ţi-ai dat voie să fii atunci când erai într-adevăr copilul care abia aştepta să se facă el om mare, care demonstra cu fiecare încruntare din sprâncene ce însoţea definiţii şi poezii învăţate din cărţi cu prea puţine poze ce deştept s-a făcut el. Eşti copilul care ai vrea să fii şi lumea nu îţi mai dă voie. Eşti. Şi atât. Pentru că nu te judecă nimeni şi nu te mai judeci tu. Acesta e cel mai frumos dar pe care ţi-l poate face un spectacol: într-un spaţiu sigur, controlat, într-o convenţie, laşi controlul la intrare în seama artiştilor care ştii că vor avea grijă de tine. Eşti la un spectacol şi eşti în siguranţă. Şi atunci poţi să fii.
iCarus, copilul cu aripi care îşi ia zborul eşti tu. Şi simţi cu fiecare pas cum te faci din ce în ce mai uşor, cum gândurile tac şi fac loc sufletului să îţi vorbească. Şi chiar ajungi să vezi cerul în băltoace. Şi e atât de albastru şi luminos, în plină noapte. Şi ce dacă nu e cerul? E o părticică din felul în care tu îl vezi pe copilul din tine. Un zâmbet sincer şi doi ochi senini. Asta primeşti în schimbul mărului lăsat la intrarea în labirint.
iCarus
Echipă artistică
Regia: Bogdan Nechifor
Concept: Iwan Brioc
Dramaturgia: Sebastian Grama
Scenografia: Mihai Flenches & Samuel Mihailovici
Video: Andrei Cozlac
Sound design: Darie Nemeș Bota
Performeri:
Ștefan Bisztricki – Florian, Irina Radu, Marina Ștefania Manea, Corina Șandru, Roxana Andreea Neagu, Andreea Lucaci, Varty Mihail, Alina Tofan, Roxana Elena Mancaș, Alexandra Popa, Francisco Ramonda, Mădălina Nicola, Alina Medoia, Mihai Bercaru, Carmen Manac, Radu Chivulescu, Darie Nemeș Bota, Irina Nițu, Andreea Lupu, Alexandru Unguru, Carmina Dilimoț, Ioana Stoica, Simona Dabija, Mădălina Dorobanțu, Patricia Cordoș, Alin State, Doru Craiu, Aida Sosic.
Echipa de Management:
Aida Sosic, Mădălina Dorobanțu, Roxana Elena Mancaș
Proiectul este finanțat de ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București în cadrul programului `București – Oraș In-vizibil 2016”.
Print