Cât de mult te mai poate impresiona o poveste? Ce impact mai poate avea asupra omului gadgetat din 2018 depănarea unor iluzii scornite acum mii de ani? Avem tot mai multe variante pentru a ne petrece timpul şi tot mai puţin timp. De ce am mai vrea să auzim şi răs-auzim aceleaşi vorbe despre închipuiri ale unui orb care a scris mult despre eroi şi zei şi un război lung. Am citit varianta digest, am văzut filmul cu Brad Pitt, am descărcat şi o aplicaţie cu un joc, gata. De unde atâta răbdare pentru aceeaşi şi aceeaşi poveste. Ştim că Elena e furată de Paris, ştim că Hector e ucis de Ahile, ştim că Ahile însuşi moare cu săgeata în călcâi. Ştim totul pe de rost. Şi dacă nu ştim ştie Google pentru noi. De unde atâta putere de seducţie într-o invenţie de dinaintea istoriei?
La Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu „Iliada” a fost povestită de către un singur actor, pe o scenă fără decor, pe care stăteau depozitate obiecte din alte spectacole, cu câteva situaţii de lumină şi cu acompaniamentul sonor al unui violoncel. Atât. Atât de simplu? Cum mai poate un singur om să ţină trează atenţia unei săli întregi timp de o oră şi jumătate, fără ca nimeni să nu scrolleze plictisit, fără ca nimeni să nu îşi verifice mailul sau ceasul cel smart? Denis O’Hare reuşeşte această performanţă autentică. Şi nu pentru că este un nume cunoscut din seriale şi filme de la Hollywood. Nu CV-ul lui consistent de pe Imdb te convinge să îl asculţi. Poţi să n-ai habar de „True blood” sau „American horror story” sau premii şi nominalizări şi alte detalii de wikipedia. Şi chiar dacă le ştiai nu îţi mai pasă de ele atunci când apare pe scenă.
Calitatea interpretării sale stă sigură pe două picioare şi nu are nevoie de niciun marketing în plus. Acest one-man show solicitant şi vibrant este un masterclass de actorie la care asişti cu sufletul la gură. Simţi cum te transformi într-un copil care aude pentru prima dată poveşti cu eroi, şi săbii, şi bătălii, şi armuri, şi suliţe, şi coifuri, şi zei şi uiţi tot ce ştiai că ştii şi aştepţi fascinat ca acest vrăjitor de pe scenă să îţi mai spună încă un pic. Nu notorietatea şi numele său sunt cele care te fac să îi sorbi fiecare cuvânt; „Iliada” nu este un show off în care o vedetă îşi vinde imaginea, iar publicul se entuziasmează că are ocazia să respire acelaşi aer. Acest spectacol dens, intens şi incredibil de personal este o demonstraţie de forţă a unui talent multifaţetat.
Pornind de la structura bine organizată, cu ruperi de ritm şi scene care alternează în intensitate, cu impresia de improvizaţie bine controlată, cu câteva artiicii tehnice de efect, „Iliada” regizată de Lisa Peterson este gândit ca un spectacol care să îi pună în valoare toate calităţile lui Denis O’Hare. De la lejeritatea de a se adresa direct publicului, la uşurinţa de a improviza, la plăcerea de a se juca aproape nonşalant cu vorbele şi până la intensitatea dureroasă a unor emoţii autentice pe care le naşte cu multă răbdare şi migală. Punctul culminant al spectacolului, numirea în crescendo a tuturor războaielor din istorie este acea imagine teatrală pe care o iei cu tine. Un actor urcat pe un scaun care începe să rostească nume la rând, cuvântul „war” rostit până când devine refren, şi mai repede, şi mai repede, şi mai repede până când ritmul enumeraţiei face aerul să vibreze şi să transmită în public panica şi gravitatea a ceea ce înseamnă un război, angoasa palpabilă pe care o poartă acest morb universal – aşa arată un colţ de teatru autentic. Fără trucuri, fără cârje. Doar cu mult exerciţiu şi profesionalism.
Asculţi, a câta oară, cum Hector e înfrânt de Ahile. Dar nu îţi pasă că ştii deznodământul. Eşti atât de prezent împreună cu actorul de pe scenă, încât aştepţi ca el să îţi dea verdictul. Uiţi ce ştii de dragul de a afla de la el. Pentru că e atât de sincer pe scenă; acea sinceritate actoricească devenită raritate, acel fel de a fi „pe bune” care nu are nimic în comun cu naturaleţea lălâie pe care ne-am obişnuit să o asimilăm firescului civil pe care îl ridicăm la rang de artă. Denis O’Hare are un stil de joc în care naturaleţea vine din tehnică, în care firescul e perfect controlat şi acordat intenţiilor şi intensităţii pe care vrea să le dea momentului respectiv. Nu e nimic aleatoriu, nu e nimic „din talent”. Tot ce pare că „îi vine” e, de fapt, atent plasat pentru a crea exact o scenă aşa şi nu altfel. Precizia interpretării stimulează creativitatea şi talentul. Iar acest echilibru între tehnică şi organicitate este cum nu se poate mai captivant de privit şi admirat pe scenă.
Teatrul în care povestea şi cuvântul joacă rolul principal există şi în era pixelilor mulţi. Şi are aceeaşi forţă de a fascina ca întotdeauna. E nevoie doar de artişti care să ştie cum să îl aducă pe scenă, cum să lucreze cu mijloacele tipice ale scenei, care nu se feresc să se arate fără ambalaje sofisticate şi care nu au uitat cum să fie autentici. „Iliada” este unul dintre momentele de graţie ale celei de-a 25-a ediţii a FITS. Pe lângă super-producţii, pe lângă experienţe vizuale şi senzoriale de tot felul, un actor pe o scenă-depozit poate să impresioneze prin prezenţă şi meşteşug. E rar şi de preţ.
FITS 2018
Iliada
Regia: Lisa Peterson
De: Lisa Peterson & Denis O’Hare
Bazat pe: „Iliada” de Homer, traducerea: Robert Fagles
Scenografia: Rachel Hauck
Costume: Marina Draghici
Light design: Scott Zeilinski
Compozitor: Mark Bennett
Producător: Mara Isaacs/Octopus Theatricals
Manager producție: Davison Scandrett
Basist: Brian Elingsen
În distribuție: Denis O’Hare
Spectacolul „Iliada” este produs de Octopus Theatricals. A avut premiera în afara Broadway, la New York Theatre Workshop (Jim Nicola, regie artistică; William Russo, regie tehnică) în 2012. Spectacolul a fost inițial produs de Seattle Repertory Theatre (Jerry Manning, regie artistică și producție; Benjamin Moore, regie tehnică) și apoi a fost produs de McCarter Theatre Center, Princeton, NJ (Emily Mann, regie artistică; Timothy J. Shields, regie tehnică; Mara Isaacs, producție). Spectacolul „Iliada” a fost dezvoltat cu sprijinul parțial al Sundance Institute Theatre Program.
Foto Paul Baila