Nici nu știu cum să încep, ce să vă întreb, după un spectacol atât de copleșitor, când felicitările încă mai curg… Cum vă simțiți.
Obosit (!), mulțumit că Teatrul Național din Craiova izbutește, cu venirea la București, să reia seria vechilor „ieșiri în lume“, deschisă cu ani în urmă, când publicul de aici îl primea cu bucurie, cu o căldură simțită și acum în plin, la toate cele patru spectacole cu care ne-am prezentat.
Între care „Mobilă și durere“ este, se pare, în fruntea ierarhiei, extrem de dificil de stabilit. Cât timp ați lucrat pentru acest spectacol?
Pentru „Mobilă și durere“, care se găsește la a douăsprezecea reprezentație, am lucrat circa trei luni, sub bagheta unui regizor al Teatrului Mic, care în urmă cu câțiva ani a montat la noi „Greu pământului “ – Cristian Hadji-Culea.
Și cum a fost colaborarea?
Minunată! Am intuit exact ce vrea și fiindcă am înțeles ce urmărește a face din Sile am venit în întâmpinarea lui cu mai multe gânduri decât și-ar fi imaginat și din care le-am oprit pe cele mai bune. De exemplu, în scena cu Melania, când Sile se descalță la masă ca „să simtă pământul sub picioare“, trebuie să fiți la repetiții ca să-l vedeți ce făcea (Sile – n.n.), dar regizorul a spus „Nu! E foarte bine, dar mă duci prea departe.“
Există întotdeauna tentația…
Bineînțeles! Și trebuie chiar să te lași în voia ei, cu condiția să respecți intenția, ideea regizorului – doar el este cel care gândește spectacolul în totalitatea lui și-ți spune „Vreau asta!“ El îți dă picioarele podului, iar tu construiești arcele.
La scena lecției lui Urechiatu în fața Melaniei și a lui Sile am simțit… o schimbare netă, parcă puțin forțată, a registrului de joc al lui Sile, al costumului… respectați o cheie regizorală?
Da. Vedeți… Sile este la el acasă, în mediul care-i este familiar și unde din dragoste față de istorie își alcătuise o mică garderobă cu costume celebre – Cezar, Napoleon…
Cred că se poate vorbi de o dragoste față de „forma“ istoriei, și nu de „conținutul“ ei…
Firește. Sile, în mitocănia lui, poate nici nu știe când a dormnit Cezar. El se joacă de-a istoria, considerându-se un cezar al mediului său josnic.
Cum vede el relația cu Melania?
Sile umblă după o femeie burgheză, crezând că lumea de bună condiție e așa-zisa lume burgheză, iar apariția Melaniei îl interesează, deși poate nu crede că ea ar fi „icoana cu picioare lungi“. E, oricum, unul dintre momentele care-i prilejuiesc manifestarea sensibilității lui (să-i zicem) lirice.
Deși o remarcă mai întâi ca femeie…
Cred că da. O remarcă mai întâi ca făptură, aducându-și apoi aminte de condiția lui de șef și asociind-o cu ea…„prezentului“.
Relația lui cu Lizica a fost adevărată sau este o „creație“ a ei?
Da, a fost și a fost mult mai sinceră decât cea cu Melania: pe Lizica a iubit-o cu adevărat, dar a sacrificat-o făcând din ea o treaptă de urcuș.(…)
Nu există ceva mai frumos decât să simți că toate eforturile duc spre împlinirea unui singur gând: să răspundem încrederii cu care acești spectatori au venit să ne aplaude, să ne îndemne pe mai departe la o muncă plină de credință în această minunată zodie a Thaliei!
Ce a adus nou personajul? Și e Gurău în biografia artistică a actorului Ilie Gheorhhe?
A adus foarte multe lucruri noi, greu de enumerat. Am pornit în dezlegarea lui de la o „lectură“ caragialiană, în spiritul a ceea ce am mai lucrat: Tipătescu, Pampon, Cațavencu, el fiind cumva un… Cațavencu al zilelor noastre. Ceea ce-i unește este faptul că sunt personaje cu șansă comică, precum și faptul că pe toate le-am abordat cu o… știu eu?!… tragică credință, cu o extraordinară mobilizare interioară…
Îmi vin în minte cuvintele profesoarei Cici Caraman, care v-a felicitat acum câteva minte: „Sunteți un actor fantastic, extraordinar!… “
Nu e deloc adevărat! Lumea e sub imperiul primei impresii! Mai sunt multe lucruri de perfecționat, iar nu fac decât să-mi slujesc meseria cu seriozitate… Deși e adevărat că sunt un actor care în momentul de față, la vârsta pe care o am, m-am bucurat de niște ani prielnici. Mulțumită colegilor mei – pentru că de unul singur nu se poate face nimic. Nu există ceva mai frumos decât să simți că toate eforturile duc spre împlinirea unui singur gând: să răspundem încrederii cu care acești spectatori au venit să ne aplaude, să ne îndemne pe mai departe la o muncă plină de credință în această minunată zodie a Thaliei!
(Acest dialog a fost realizat de Mihaela Burda și publicat sub titlul Ilie Gheorghe în „Mobilă și durere“ de Teodor Mazilu la Teatrul Național din Craiova în numărul 8 din august 1988 în revista Teatrul. Reluarea ei este posibilă cu ajutorul www.cimec.ro, deținătorul arhivei digitale a publicației menționate.)
Print