Ilinca Manolache: Fac teatru pentru că pe scenă mă simt mai frumoasă, mai iubită…

Este strălucitoare, cuceritoare, plină de energie şi de un farmec irezistibil. Aţi văzut-o în „Noi 4”, în rolul amantei, în „O piesă deşănţată”, în „Şapte dintr-o lovitură”… Ilinca Manolache este una dintre vocile cele mai puternice din teatrul independent şi o puteţi descoperi aproape seară de seară la Godot Cafe-Teatru, la Green Hours sau în alte spaţii. Şi dacă n-aţi apucat încă să o vedeţi în Kattrin din „Mutter Courage” la Teatrul Mic din Bucureşti, în regia lui Victor Ioan Frunză, este musai să mergeţi la toamnă, când se redeschide stagiunea. Veţi descoperi o actriţă de un mare rafinament, într-unul dintre cele mai bune roluri create în ultimii mulţi ani pe scenele din Bucureşti… Este fiica Rodicăi Negrea şi a lui Dinu Manolache, iar copilăria lângă ei este unul dintre răspunsurile posibile la întrebarea „De ce teatru?”.

Mie niciodată nu prea mi-au plăcut vacanțele. Tot timpul eram nerăbdătoare și așteptam vacanța, iar după ce trecea o săptămână îmi ziceam: „Bun. Gata. Cât mai e?” Și mai erau două luni… Îmi place să muncesc și să nu stau degeaba, deși atunci când muncesc vreau vacanță! Când eram mică, problema era că în vacanță îmi dispăreau prietenii, fiecare pleca împreună cu părinții, ca și mine, nu mai aveam gașca cu care să fac lucruri.

Ți-e teamă să rămâi singură cu tine?

Nu-mi place deloc să rămân singură cu mine. Habar n-am de ce. De singurătate mi-e cel mai frică. O asociez cu boala, cu lipsa prietenilor…

Nu te înțelegi cu tine?

Probabil că nu. Nu mi-am pus niciodată problema. Dar tot timpul caut, iar când sunt singură vorbesc întruna la telefon, tot timpul vreau să chem oameni. Fug, fug, fug, nu știu de ce. Probabil că da, e o fugă de mine.

Și teatrul e, puțin, tot o fugă?

Nu cred. La teatru îmi place cel mai mult de mine pentru că nu sunt până la capăt eu sau sunt eu, dar mascată în alte ființe, care trăiesc în intervalul ăla. Poate că e tot o fugă, dar cumva mă accept, mă plac mai tare acolo.

Cu tine stai de vorbă?

Am discursuri, monoloage întregi cu mine, vorbesc cu mine, îmi imaginez întâmplări, dau replici și sunt chiar mândră de ele! Am parteneri imaginari, dar ei vin din persoane concrete din viața mea. Nu mă plictisesc, pot să fac o groază de lucruri, nu asta e problema. Dar când realizez că sunt singură, mă apasă o neliniște…, vizualizez casa și imediat fac ceva ca să nu mai fiu singură. Iar la teatru nu ești singur niciodată.

De ce nu? Pentru că e lume în jur?

E mai mult de atât. N-am experimentat one-woman show, nu știu cum e, dar la un spectacol ai siguranța că partenerii sunt cu tine și sunt în aceeași zeamă, că toate energiile de acolo se duc întru același țel, de a face să funcționeze mașinăria –  această altă realitate. Există și publicul, cu energia lui, care te susține. Eu nu consider că avem un public prost. E clar că oamenii vin de drag și din dorință.

De ce spui că n-avem un public prost ca și cum te-ai apăra?

Pentru că sunt foarte mulți oameni de teatru care cred asta, că publicul e slab.

Publicul de teatru în general sau cel de teatru independent?

Tot publicul. Or, publicul poate fi needucat, dar nu e prost. Oamenii simt unde sunt mințiți și unde nu.

Unde se minte mai mult, în teatrul de stat sau în cel independent?

În teatrul de stat, clar. Acolo intervine blazarea. Stai mulți ani în teatru, aștepți să ți se întâmple ceva senzațional. De cele mai multe ori nu prea se întâmplă, din păcate, tu stai în zeama aia și, cumva, în loc să încerci să depășești punctul mort și să faci și alte lucruri decât cele de la locul de muncă, începi să te minți de unul singur și asta e moarte sigură.

Publicul, energia lui e diferită pentru zonele astea de teatru?

Total diferită. Oamenii care vin în teatrul independent sunt dornici să vadă ceva nou, viu și real. Cei care vin la teatrul instituționalizat se pare că doresc să vadă ce s-au obișnuit să vadă. Cumva, sunt un public mai ușor de prostit, de fapt așteaptă mult mai puțin. Teatrul de stat e ca un mamut, ca o caracatiță, funcționează de sine-stătător și pe pilot automat. La un moment dat, inevitabil, teatrul alternativ va fi băgat în seamă.  E un fenomen extrem de puternic și are valoare.

Spui că publicul vrea ceva viu. Ce înțelegi prin „viu”?

Prin viu înțeleg momentul când toți oameni care iau parte la acel proces nu se mint, nu mint și se raportează real la ca se întâmplă în acea seară. Cumva, e o altă realitate care există, nu e ceva construit. Nu e ceva învățat la repetiții. Sunt mulți actori manierizați care nu mai au nici bucuria, nici organul descoperirii.

Și atunci la ce-i folosește unui tânăr actor ca tine să se angajeze într-un teatru de stat?

Mie, personal, îmi dă un confort psihic, pentru că sunt un om laș și noaptea, când mă culc, știu că eu aparțin unui loc de muncă, unui spațiu organizat unde, vrând-nevrând, voi avea treabă. Voi putea să-mi fac meseria. Bine, rău – astea sunt alte gânduri. Confortul există: sunt angajată la Teatrul Mic, primesc un salariu – deși nu despre salariu e vorba. Dacă n-aș fi aparținut acestui teatru, tot timpul m-aș fi gândit că bun, acum fac asta, dar dacă la anul nu mai e nimic. Eu ce fac? Cu mine ce se întâmplă?

De ce spui că ești lașă?

Pentru că sunt. Am colegi și prieteni actori care nu au vrut să se angajeze. „Ce dacă o să mi se înfunde cu actoria?” mi-au zis. „Foarte bine, fac șapte ani taximetrie.” Am colegi care gândesc așa. Eu n-aș putea. M-aș dezechilibra atât de tare, că nu mi-ar fi bine. Și, oricum, sunt lașă peste tot.

Ești lașă, ți-e frică de singurătate și nu te placi…

Nu prea mă plac. Sau mă plac când mă plac ceilalți. Nu mă plac, pentru că mi-aș fi dorit să arăt altfel etc. M-aș schimba cu câteva persoane? Aș mai schimba partea cu încrederea în mine, pe care nu prea o am… Când mă împing și mă încurajează oameni din jur, ridic din aripioare și-mi zic că e bine. Dar dacă în secunda următoare vine cineva și-mi zice că nu e ok, eu merg pe mâna lui până la capăt. Dar cumva asta mă ajută să merg înainte, că mi-e foarte frică de blazare, autosuficiență, ratare și manierizare. Sunt fenomene pe care le observ zilnic la artiști din jurul meu și de care mi-e groază.

Spui că te placi când te plac ceilalţi. Şi de asta te-ai făcut actriţă?

Nu știu. Cred că m-am făcut actriță pentru că asta am trăit în jurul meu. Cumva, în stomac și în mine vibra ceva când mergeam pe-acolo, când vedeam spectacole.

Care e pericolul cel mai mare pentru un actor?

Să se trezească într-o dimineață și să nu-și mai găsească bucuria de a se duce la teatru. E pe muchie, pentru că mi se întâmplă zilnic să mă gândesc că poate n-am ce caută în meseria asta. Dar niciodată nu mi-am pierdut dorința de a încerca încă o dată și încă o dată să-mi iasă, să nu mint.

Pentru tine, ce cauți în/prin teatru?

Fac teatru pentru mine, nu pentru public. Dar știu că dacă nu mă trădez pe mine, ce se duce înspre receptor e ceva real. Fac teatru pentru că pe scenă mă simt mai frumoasă, mai iubită, cu mai multă încredere. Îmi place mai mult de mine pe scenă, decât la mine acasă.

Cu personajele cum te înțelegi? Le iubești? Le urăști? Le psihanalizezi? Încerci să le înțelegi mai mult decât te înțelegi pe tine?

La majoritatea personajelor la care am lucrat am primit lucruri din instinct. Am încercat să mă pun eu într-o anumită situație și, păstrând date din text, să fac o contopire cu mine. Dacă lucrez la un rol, mă trezesc la magazin, unde m-am dus să cumpăr roșii, că zic replici din text ca o nebună, mă vede lumea și eu mă fac că vorbesc la telefon. Cred că instinctiv înțelegi ființa aceea pe care trebuie s-o joci. Când îi spui vorbele, ele devin ale tale și automat mergi pe mâna personajului. Te contopești cu el și îi cauți adevărul…

Kattrin din „Mutter Courage” nu vorbește. E mai greu un rol fără cuvinte?

E exact același lucru. E un mod de a-ți face meseria. Ideea e să nu te abați nicio secundă de la adevărul acelui personaj.

Care-i adevărul lui Kattrin?

Că-și iubește enorm mama și, cu toate astea, e extrem de singură și, de fapt, nu știu dacă ele s-au întâlnit cu adevărat vreodată. Dar fiecare acțiune a ei este o declarație de dragoste pentru Mutter Courage…

Ce ți-a fost cel mai greu la acest spectacol?

Să lucrez cu mama (actrița Rodica Negrea – n.red.). Am mai lucrat o dată împreună, la un exemen de licență, numai că atunci eu abia terminasem facultatea, cam bâjbâiam, nu aveam un crez. Cumva, nu mă puteam rupe de faptul că e mama, ea nu se putea rupe de faptul că eu sunt fiică-sa și nu prea funcționam. Atunci am decis să nu ne intersectăm pe scenă niciodată. Apoi s-a întâmplat Mutter Courage, a venit propunerea de la Victor Ioan Frunză, regizor pe care îl admir enorm. Inițial am vrut să refuz, apoi am acceptat. Și când m-am întâlnit cu mama pe scenă a fost la fel ca la experiența anterioară. Eu devenisem însă și mai puternică, mama devenise și ea mai puternică, scânteile erau mari. Suntem din școli de teatru total diferite. Fiecare parcurge alt drum ca să ajungă în același punct și e foarte complicat.

Spuneai că te-ai făcut actriță pentru că asta ai văzut în jur. Cum a fost copilăria, ca fiica Rodicăi Negrea și a lui Dinu Manolache?

E bătătorită povestea cu „am copilărit în teatru”, dar cam așa s-a întâmplat. Am fost un copil crescut de părinții lui până când tata n-a mai fost…

Care e prima amintire conștientă din teatru?

Tata în Mătrăguna. Țin minte clar costumele, decorul, mirosul. Eram foarte impresionată de costumele cucoanelor, de hainele din anii 1930.

Cu cine te înțelegeai mai bine în ceea ce privește teatrul? Cu tata sau cu mama?

Cu tata. Mi se pare că era un actor înaintea timpului lui. Cum făcea el teatru se face și acum. Tata avea un concret care ajungea la mine de fiecare dată. Eu apreciez mult concretul pe scenă și în film.

Eram îndrăgostită de tata și, cumva, îi simt mai tare lipsa acum decât atunci când s-a întâmplat și aveam 13 ani. Atunci a fost mai important ce i se întâmplă mamei decât ce mi se întâmplă mie. Vedeam că în ea e ceva foarte puternic și în momentul ăla ne-am legat extrem de tare și cordonul ombilical nu s-a rupt nici până azi. Atunci, toată energia și atenția mea s-au dus spre ea, ale ei au venit spre mine și am uitat că tata nu mai e. Dar acum îmi lipsește rău.

Ce crezi că ți-ar zice despre ce faci la teatru?

N-am nici cea mai vagă idee. Dar cred că i-ar plăcea că fac cu bucurie meseria asta, că nu sunt unul dintre sutele de tineri actori care termină facultatea, dar nu fac teatru.

Când te-ai apucat teatru știai că e posibil să nu ajungi să joci?

Da. Sunt un om mai degrabă pesimist. Și mi-am zis că, dacă nu intru din prima încercare, nu va mai exista a doua. Dar cumva, în viața mea, mai important decât teatrul este să iubesc…

Și să fii iubită?

Cred că doar atunci iubești, când ești iubit. E un schimb. Dacă iubesc și nu sunt iubită înseamnă că de acolo lipsește ceva.

Deci nu crezi în iubirea imposibilă.

Iubirea există ca să fie posibilă.

Sunt cărțile și piesele de teatru plin de iubiri imposibile.

Sunt pasiuni… sau iubiri imposibile până la capăt. Iubirea nu trebuie să fie până la adânci bătrâneți, plus că majoritatea iubirilor reale nu au happy-end. Iubirile mor așa cum mor oamenii.

Ție ți-au murit iubiri până acum?

Da, și în mine, și în celălalt. Când începe să se ofilească în tine, începe să se ofilească și în celălalt. Depinde care e mai atent la sine.

Dacă ar fi să te joci pe tine, să joci un rol care să fie Ilinca?

Nu cred că aș ști să mă joc pe mine, pentru că n-am o imagine exactă despre mine. Pot s-o construiesc despre un personaj care nu-mi aparține, dar să-mi construiesc o imagine despre mine ar însemna să-mi construiesc o altă personalitate și nu m-aș mai juca pe mine.

Întrebarea mea era cum ești tu, de fapt.

Sunt un prieten devotat, un om care iubește viața și tot ce înseamnă această întâmplare pe care trebuie s-o trăim.

De ce trebuie?

Pentru că ni s-a oferit și nu cred că am dreptul să-i pun punct.  Eu m-am născut din iubirea între doi oameni care m-au adus pe acest pământ, cu speranța și cu încrederea că voi face în așa fel încât să-mi fie bine. Dacă eu le demonstrez că au greșit…

Revenind la „rolul Ilinca”, nu-mi doresc mai mult decât ce am în momentul ăsta pe plan profesional. Îmi cam lipsește ambiția, sunt leneșă, norocoasă, mi-e frică de singurătate, sunt ipohondră. Sunt mândră că sunt în zodia Leului, am un orgoliu nemăsurat, care dăunează rău actorului. Și mi-aș dori să am cel puțin 1,70 m înălțime și să fiu foarte slabă. Devorând partea cu moda, probabil că sunt spălată pe creier de imaginea acelei tipologii feminine, a acelui tip de frumuseţe…

Dacă ai avea de jucat un astfel de personaj, ți-ar plăcea?

Ar fi destul de contorsionat. Aș avea surprize, cum am tot timpul.

Mai exact, ce-ți reproșezi, ca ființă, ca actriță?

Ca actriță, îmi reproșez că mă plictisesc. Dacă am jucat un rol câțiva ani, simt că se epuizează. Despre ce fac pe scenă îmi spun tot timpul că se poate și mai bine.

Tatăl tău ce ți-ar reproșa, crezi, dacă te-ar vedea jucând?

Nu știu, dar intuiesc că mi-ar zice că meseria asta nu e chiar pe viață și pe moarte, că nu se salvează vieți și nu dispar vieți, că ar trebui să mă detașez un pic și să fiu mai relaxată.

Dar revenind la frumusețe. Ce înseamnă ea?

Când ești tu OK cu tine, transmiți în afară că ești frumos. Am momente când nu pot să mă uit în oglindă, altele când îmi place de mine. Tindem spre supraoameni, dar suntem doar oameni.

Cum arată supraoamenii?

Nu știu, dar aș vrea să fiu.

Frumusețea contează în dragoste?

Frumusețea fizică, la un prim nivel. Un om frumos când intră într-o încăpere are mai multe șanse de reușită decât un om cu un aspect mai puțin atrăgător. În iubire nu contează frumusețea fizică; ești orb și simți unde energetice. În iubire lucrezi cu proiecții de suflete. Și, când simt că sunt iubită, mă iubesc și eu, văd imaginea acelei persoane despre mine.

Dacă ar fi o apocalispsă a cuvintelor și tu ar trebui să salvezi trei cuvinte?

Aș salva Te iubesc; iartă-mă; vreau. Dacă ar fi singurele cuvinte care se pot spune pe Pământ, ar fi suficient. Am putea funcționa așa.