Ilinca Tomoroveanu: Exista o solidaritate în nenorocire absolut incredibilă

Ilinca Tomoroveanu a murit într-o seară de 2 mai. Avea 77 de ani și era una dintre acele actrițe pentru care distincția și eleganța erau calități înnăscute. S-a scris mult în aceste zile despre Ilinca Tomoroveanu, pentru că așa e obiceiul în România. Presa – mai ales cea pentru care cultura nu mai există – își aduce brusc aminte de artiști atunci când mor. Tocmai de aceea, n-am să reiau informațiile care s-au tot repetat în aceste zile și am să vă propun, în schimb, un mic exercițiu de reamintire, un dialog realizat cu actrița Ilinca Tomoroveanu, acum câțiva ani buni. Nepoata lui Octavian Goga, cea care vorbea despre Rășinari ca despre „livada ei de vișini”, actrița care a iubit inițial muzica și apoi s-a îndrăgostit de teatru, a acceptat să-mi povestească despre acei ani întunecați ai comunismului, care, totuși, pentru ea au avut doza lor de seninătate. O mărturie ca o felie vie de istorie oferită nouă astăzi.

„În ultima perioadă, prin ’89, ju­cam în nişte săli îngheţate, pe care cei de azi nici nu şi le pot imagina. Trebuia să fim în rochii de seară, cu decolteuri mari şi dedesubt aveam câte un pulover, iar deasupra un şal şi câte trei perechi de ciorapi puse una peste alta, ca să nu degerăm în scenă. Iar cabi­nierele de la Teatrul Naţional ne în­căl­zeau rochiile la reşouri, ca să nu răcim când trebuia să schimbăm costumul”, povesteşte Ilinca Tomoroveanu. „Se crea în sălile de spectacol între scenă şi public o solidaritate extraordinară. Eu am şi acum în urechi, în sălile alea îngheţate, su­netul aplauzelor. Lumea era cu că­ciulile până la ochi, toţi stăteau cu paltoanele pe ei şi cu mănuşi în mâini. Aplauzele, în loc să sune cum sună aplauzele, sunau aşa, înfundat… Dar îi simţeai pe toţi că sunt alături de tine şi am impresia că se crea şi între ei o anumită solidaritate, în felul în care re­ac­ţionau. Venea lumea la teatru şi, de ce să nu recunoaştem, se căutau «şo­pâr­lele». Iar, odată trecută vizio­na­rea, ac­to­rii profitau… Era destul să pui o vir­gu­lă în plus sau să dai un anumit ac­cent unui cuvânt şi totul se întorcea invers.”

Să faci teatru era greu şi atunci, e greu şi acum… credea Ilinca Tomoroveanu. „Sigur că atunci erau nişte obligaţii politice şi că erau piese care trebuiau jucate, chiar dacă erau stupide. Dar s-a făcut teatru de foarte bună calitate până în ’89. A fost tot timpul o formă de rezistenţă prin tea­tru. Mi-aduc aminte că am jucat o pie­să care se chema «Generoasa fun­da­ţie» pusă în scenă de Horea Popescu, cu Ovidiu Iuliu Moldovan, Cozorici, Albulescu, Marin Moraru, Costel Constantin şi cu mine. Singurul rol feminin, de altfel, foarte mic, dar foarte im­portant. Era o piesă despre sistemul totalitar şi, mai mult decât atât, despre universul concentraţionar. Ce se întâmpla în lume era şi la noi pe scenă şi a fost un succes uriaş, cu spargeri de geamuri la intrare… S-au jucat în pe­ri­oada aia «Zbor deasupra unui cuib de cuci» sau «Caligula» şi alte multe mari spectacole care aveau în ele fi­ti­lul a ceea ce avea să se întâmple peste ani. Se făceau greu, pentru că erau vi­zionări, pentru că erau tot felul de persoane, unele pricepute, dar rău in­ten­ţionate, altele, pur şi simplu, nepricepute, care se băgau în viaţa noastră. Acum, presiunea politicului a dispă­rut, se face teatru şi altfel, cum pe atunci nu era voie să se facă. Pentru actorii tineri însă e mult mai greu, dar eu spun că se face teatru bun şi acum. La Naţional sunt tot timpul sălile pline şi coadă la bilete. Înseamnă că lumea are nevoie de teatru…”

Tocmai de „nevoia de teatru” se te­mea şi regimul comunist, care supra­veghea tot ce se întâmpla pe scenă. Cenzura funcţiona la toate ni­velurile. „Sărutul era supremul finish al unei scene de dragoste. Nici vorbă să se meargă mai departe…”, poves­teş­te mai departe Ilinca Tomoroveanu.
În 1989, apăsarea regimului era din ce în ce mai puternică. Cu fiecare zi, coarda era tot mai sensibilă. Comunismul îşi trăia ultimele luni. „De fapt, se simţea peste tot că trebuie să ex­plodeze mămăliga, dar nu ştiu dacă lu­mea avea certitudinea că se va şi în­tâmpla. Totuşi, s-a întâmplat. Dar vreau să spun acum că noi aveam, într-un fel, o lume a noastră. Sigur că şi printre noi au fost delatori. Totuşi, de Crăciun ne adunam în câte-o ca­bină şi cântam colinde. Şi n-a păţit ni­meni nimic. Sigur că exista securistul oficial care avea biroul la parter, lângă magazia de costume, unde era şi o cutie cu o fantă precum la cele de scri­sori, unde cine voia putea să-şi arunce bileţelul cu delaţiunea… Sigur că te lua la în­tre­bări. Mi-aduc aminte cum Traian, soţul meu, a trebuit să ajungă într-o seară foarte repede la gară. Cum erau la noi în vizită nişte prieteni cu un nepot care venise din Germania şi care era cu maşina – maşină cu nu­măr de Germania – l-a dus pe Traian la gară pe la ora 11 noaptea. Dimineaţă, când a intrat în teatru, securistul l-a întrebat: «Dar ce relaţii aveţi în Germania?». Se afla totul, nici nu ştiai de unde. Sigur că era trist că te întâlneai cu prietenii acasă şi puneai perna pe telefon, că erai sigură că prin telefon se ascultă. Nu sunt sigură că numai prin telefon se asculta… Şi tot felul de alte lucruri care-ţi urâţeau îngrozitor viaţa. Totuşi, din perioada aia am una dintre cele mai frumoase amintiri. Cred că se în­tâmpla în ’89, când totul se dădea nu­mai pe buletin, pe listă. La un magazin alimentar de lângă noi «s-au băgat» – cum se zicea pe atunci – pui. Era o aglomeraţie, o coadă în­gro­zitoare, dar noi aveam copilul mic şi aveam nevoie. Mai pro­fitam de diverse prietenii sau stimă, sau admiraţie din partea unor oameni şi mai făceam rost… Dar atunci era un mo­ment de criză. Şi m-am băgat în bătălia aia de la «Alimentara», că nu pot să-i zic altfel, iar la un mo­ment dat, peste lumea care se înghesuia acolo, a ajuns la mine o garoafă roşie. O doamnă mi-a făcut semn cu mâna, n-o cunosc, dar îi sunt şi astăzi recu­noscătoare pentru momentul de frumuseţe şi de solidaritate din acea clipă. Şi-mi mai amintesc o întâmplare la fel de emoţionantă. Jucam o comedie foarte amuzantă, montată de Sanda Manu, «Cavoul de familie». Odată am jucat la Ploieşti – matineu şi seara –, că nu se punea problema să mergem nu­mai pentru un spectacol. Iar după re­prezentaţia de seară a venit la cabină, la Mircea Albulescu, un domn şi i-a dat un pachet în dar. Mircea l-a luat, a spus «Mulţumesc!» şi când am ajuns la autocar l-a desfăcut. În el erau un kg de zahăr şi o jumătate de kg de ulei, raţia acelui om pe-o lună… Sunt lu­cruri care nu se pot uita. Exista o so­li­daritate în nenorocire absolut incre­di­bilă.”

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.