Trăind în plin avânt al gadget-urilor şi al mediilor virtuale ne grăbim pulsul şi ne luăm la întrecere cu timpul. Fugim din ce în ce mai repede în speranţa că îl putem păcăli. Şi lăsăm să treacă pe lângă noi experienţe, sentimente şi întâlniri. Suntem tot mai agitaţi, nu mai e vreme decât pentru task-uri şi deadline-uri şi parcă rămâne tot mai puţin şi mai puţin timp pentru trăit. Pentru lucruri simple, netehnologizate. Zâmbetele s-au transformat în like-uri, iar un „ce mai faci?” a luat chipul unui smiley face gălbior. Ne adaptăm din goană la schimbările radicale pe care le primim cu braţele deschise şi ne uităm natura cea învechită. Ne entuziasmăm de orice ecran luminos, de orice nou buton şi avem impresia că ne e mai uşor decât oricând să comunicăm. În viaţă şi pe scenă, cu cât mai eclectice ne sunt experienţele, cu atât parcă suntem mai impresionaţi de performanţa de a transforma orice banalitate într-o experienţă. De la robotul care ne mestecă singur în oală şi până la hologramele de pe scenă, ne lăsăm uimiţi şi păcăliţi tot mai uşor şi pierdem odată cu plăcerea învârtitului lingurii de lemn orice sensibilitate la întâlniri nemijlocite.
Un spectacol precum „Iluzia comică” de Pierre Corneille, în regia Ancăi Ciuclaru, de la Teatrul Excelsior, este un exerciţiu necesar de aducere aminte; de păstrare a ceea ce ştim de mii şi mii de ani despre teatru, şi oameni, şi poveşti. La o primă vedere pare atât de simplă, de banală, de anacronică această montare ce nu are nimic în comun cu graba noastră între ecrane luminoase. Cu decor pictat, cortină, ritm pe-ndelete, mecanisme scenice deloc complicate, dar foarte eficiente, rostire frumoasă, monolog spus la rampă, ecleraj din rivaltă, un întreg arsenal de forme aşa-numite „vechi” care spun o poveste la timpul la care ea a fost scrisă. O întoarcere în timp, o revizitare cât se poate de serioasă, de respectoasă şi de minuţioasă a unui fel de a face teatru, care datorită energiei pozitive şi capacităţii de a se lua în serios a trupei de actori, nu pică nici în derizoriu, nici în muzeal.
Scopul aproape didactic al acestui spectacol, demonstraţia că se poate face teatru şi în 2018 fără nimic bombastic, fără efecte mai mult decât speciale, fără tehnici hibrid de joc, este una curată şi chiar îmbucurătoare. Dat fiind specificul Teatrului Excelsior, deschiderea spre publicul tânăr, prezenţa în repertoriu a unui spectacol la care adolescenţii să poată lua contact cu un mod de a face teatru altfel decât cu lasere şi smartphone-uri este un semn de sănătate teatrală. Cine ştie… poate „microbul” teatrului încă mai poate prinde şi fără artificii sensibilitatea deformată de touchscreen-uri şi instastory-uri. Pariul este unul consistent – dacă tinerii care dau scroll şi noaptea în vis pot avea răbdare să privească două ore o poveste scrisă acum patru sute de ani, spusă simplu şi cu bun gust, să descopere farmecul neîndulcit al teatrului, atunci, poate, că viitorul nu se rezumă doar la taste şi ecrane.
Meritul acestui spectacol este acela de a se lua foarte în serios, fără simţ al derizoriului. Neajunsurile lui există şi ele: lungimi, relaţii nesusţinute până la capăt, scene care ar fi putut fi mai condensate sau tăiate de-a dreptul, joc inegal. Dar aceste „păcate” nu sunt atât de grave încât să transforme experienţa vizionării nici în plictiseală, nici în hă-hă-ială. Improvizaţiile sunt bine venite şi micile libertăţi pe care şi le permit actorii cresc intensitatea ritmului în mod natural, menţin atenţia şi stimulează curiozitatea.
Radu Micu (Matamor) este condimentul secret al acestui spectacol. Spiritul său ludic şi atenţia la partener, concentrarea sa şi puterea de improvizaţie fac ca inserturile pe care le propune să nu deranjeze şi să jaloneze cumva foarte viu şi prezent această poveste de demult. Dan Clucinsci (Clindor) şi Ana Udroiu (Izabela) sunt foarte implicaţi, autentici şi au o sensibilitate aparte – au ceva pozitiv care te face să îi priveşti ca pe eroii pe care vrei să îi vezi în happy end-ul acestei poveşti. Dana Marineci (Liza) are farmec şi toate intervenţiile sale directe cu publicul, tot alintul ei isteţ e bine condus şi susţinut atât cât să servească just personajul. Marian Rădulescu (Geronte/ Temnicer) are un stil de joc puțin mai gros decât colegii săi de scenă; tuşele sunt mai apăsate, iar forma, oricât de à la Commedia dell’ Arte s-ar fi vrut a fi, parcă tot depăşeşte puţin contururile. Doru Bem (Alcandru/ Adraste) delimitează perfect cele două ipostaze, încât poţi să nici nu îţi dai seama că este acelaşi actor – stăpân pe mijloace, pe voce şi fizicalitate, conturează fără ostentaţie caracterele celor doi. Ion Bechet (Pridamant) are sarcina de a fi cel mai dramatic, cel mai sincer şi, cu atât mai mult, are nevoie de o grijă în plus pentru măsură şi autenticitate.
„Iluzia comică” este un spectacol-test, în spectacol-lecţie. Faptul că reuşeşte să transmită un mesaj pozitiv, bine închegat, să prezinte o ars-poetica a teatrului fără ostentaţii şi exagerări şi să te şi amuze pe parcurs, este deja un merit în sine prin curaj. Dacă se va întâmpla ca şi efectul dorit asupra publicului ţintă să fie atins, este cu atât mai bine.
Teatrul Excelsior
„Iluzia comică” de Pierre Corneille
Traducerea: C. Borănescu-Lahovary și Iosif C. Mătăsaru
Adaptarea: Anca Ciuclaru
Distribuția:
Alcandru / Adraste – Doru Bem
Pridamant – Ion Bechet
Clindor – Dan Clucinschi
Izabela – Ana Udroiu
Liza – Dana Marineci
Matamor / Dorante / Florilam – Radu Micu
Geronte / Temnicer – Marian Rădulescu
Spectrul – Iulia Samson
Regia și decorul: Anca Ciuclaru
Costumele: Maria Nicola
Muzica live: Horea Suciu
Light design: Cristian Niculescu / Costi Baciu
Pictură și decor: Lăcrămioara Matei
Foto: Vlad Catană
Print