Un observator străin şi obiectiv, cât de cât lucid, ar putea denumi România o ţară festivalieră. Un altul – subiectiv şi vag maliţios – i-ar spune festivistă. Din fericire, al doilea s-ar referi în special la spaţiul politic, din ce în ce mai încărcat de simbolurile latine de la începutul erei noastre. Între timp, pâinea a “evoluat” până la stadiul de mici şi bere, iar circul s-a mutat din teatrul-arenă în parlament şi zonele limitrofe, dar semnificaţia lor a rămas aceeaşi: de mită politică şi divertisment facil – nu întotdeauna voit. În schimb, teritoriul pur teatral reuşeşte încă să se ţină departe de festivism, lăsând loc unor manifestări ceva mai apropiate de spiritul originar al artei. Şi astfel, într-o frumoasă toamnă bucureşteană, nici n-au căzut bine faldurile cortinei peste Festivalul Naţional de Teatru, nici nu s-au stins ultimele acorduri ale Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical, că nişte capete de păpuşi şi marionete s-au iţit deja într-un nou Festival, cel Internaţional al Teatrului de Animaţie. “Bucurii pentru copii – Spectacole de colecţie” se intitulează a şaptea sa ediţie, organizată ca în fiecare an de Teatrul Ţăndărică şi petrecându-se până pe 4 decembrie în cele două săli din Piaţa Lahovari.
Dar asupra acestui festival vom reveni, pentru a ne opri acum la alte spectacole, dintr-o colecţie personală, deci subiectivă a spectatorului ultimelor două decenii. Căci lor, spectacolelor reprezentative post-decembrie 1989 li se dedică această ediţie post-aniversară a revistei “Yorick”, trecută, iată, de hopul celor 100 de numere.
Ciudat, însă, că pârdalnica asta de memorie tot vrea să se întoarcă la anii ’80… N-o las şi încep să cotrobăiesc prin trecutul “recent”, descoperind cu uimire – nu păreri sau judecăţi, nici cuvinte multe, ci imagini şi senzaţii. E drept că “la început a fost Cuvântul”, dar El era mai mult decât atât, era “Logos”, era gândire, plan, înţelepciune şi putere. Prin ele toate Artistul şi-a desăvârşit Opera. Iar mai înainte de cuvântul scris a fost imaginea, şi prin imaginea Creaţiei ajungem la Creator.
Primele imagini vin ca dintr-un vis, căci prea multe ore fermecate petrecusem în acei ani ’80, în gradenele sălii de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra. Mai ales în frig. Acum, însă, era vară. Puck mi se aşeza în faţă, mă lua de mâini şi, prin vocea şi ochii imenşi ai Ancăi Sigartău, îmi dezvăluia o adevărată cutie cu minuni, semne şi înţelesuri distincte, dar şi fire magice care le întreţes. Ca şi Puck, purtătorul de cuvânt al autoironiei lui Shakespeare, regizorul Liviu Ciulei denunţa în acel “Vis al unei nopţi de vară” de la începutul anilor ’90 întreaga iluzie a teatrului, explora capacitatea umană de cuprindere a binelui şi răului, ca mijloc de cunoaştere şi sentinţă morală. Ca şi Creatorul Shakespeare, Creatorul Ciulei îşi lua răgazul de a specula asupra propriei Creaţii, propunându-şi o judecată despre sine: libertate şi har de a născoci o lume impalpabilă, ireală, creată însă cu o matură responsabilitate. Undeva, din spatele măştii – cap de măgar a ţesătorului Bottom, actorul Victor Rebengiuc îşi râdea de toţi şi toate, iar în jurul spectatorilor atinşi parcă de floarea cea magic-năvalnică, se aşternea noaptea albă a iluziilor esenţiale, ca o lecţie de cunoaştere a artei. Iar pe scena roşie se concentra selectiv întreg universul teatrului. Zilele acestea, în sala din Schitu Măgureanu, cea care îi va purta pentru totdeauna numele, Maestrul Liviu Ciulei se întoarce, pentru un ultim omagiu, Acasă. La Teatrul Bulandra.
Dar visul meu continuă. La fel şi magia. Mă-ndrept agale spre Piaţa Universităţii. Îmi aduc aminte de anii ei, de anii mei, şi mă văd deodată în catacombele Teatrului Naţional. Imagini şi senzaţii năvălesc. Întuneric, lumină, foc. Cuvinte senzoriale, aproape tangibile. Cuvinte şoptite, cuvinte şuierate, cuvinte strigate, cuvinte plânse. În greaca veche sau latină, cuvintele frapează prin sonoritate, prin muzicalitate. Nu le pătrunzi sensul, dar le trăieşti primordial. Raţiunea dispare, rămân simţirea şi personajele feminine puternice: Medeea – Maia Morgenstern, Hecuba – Ioana Bulcă, Andromaca – Silvia Năstase, Electra – Carmen Galin, Clitemnestra – Florina Cercel, una din multele variante de distribuţie la “O trilogie antică”. Atunci, la începutul anilor ’90, spectacolul lui Andrei Şerban era adevărata “revoluţie”. Cealaltă, de la sfârşitul anilor ‘80, păruse regizată. Acum însă se petrecea ceva sacru, asistam la un ceremonial teatral ritualic, la o revenire întru substanţă. Spectacol-eveniment, spectacol-şoc, spectacol-şcoală – deopotrivă pentru actori şi public.
Educativă s-a dorit a fi şi o altă producţie a Naţionalui bucureştean din aceeaşi perioadă, dar într-un registru artistic total diferit. Şi tot Andrei Şerban, aflat pe atunci la conducerea teatrului, a şlefuit-o, ca “şef de comisie”. Căci “Audiţia” se numea spectacolul alcătuit din fragmentele cu care se prezentaseră la concurs cei douăzeci de tineri actori selectaţi să facă parte din noua generaţie a Teatrului Naţional. Lor – regizorul le ceruse să cânte, să danseze, să facă şi altceva decât ce au învăţat: adică să vorbească. Şi să contribuie la misiunea teatrului: aceea de a educa – dacă nu publicul, măcar mijloacele de expresie ale actorului. Şi astfel, un spectacol pornit ca din joacă s-a transformat într-un mic obiect de artă, minuţios prelucrat în detalii. Mircea Anca, Alexandru Bindea, Claudiu Bleonţ, Ana Ciontea, Claudiu Istodor, Maia Morgenstern, Ecaterina Nazare, Dan Puric, Mircea Rusu sunt doar câţiva dintre cei douăzeci, care, în urmă cu douăzeci de ani, şi-au susţinut demonstraţia de actor complet. În viziunea lui Andrei Şerban: ceva asemănător privirii curioase a unui copil care priveşte noaptea cerul plin de stele şi vede o stea spre care aspiră şi pe care vrea să o cunoască.
Vedenii. Imagini. Frânturi. Umbre. Doar cu ele rămânem din efemerul spectacolelor. Şi cu rememorarea emoţiei. Decorul şi costumele baroce ale Mariei Miu şi ficţiunile scenice ale lui Marian Râlea şi George Ivaşcu într-o magică “Iluzie comică”, măiestru pusă în scenă de Alexandru Darie la Teatrul de Comedie, dar dureros de puţin jucată. Sau, păstrând aceeaşi cheie vizuală, “Triumful dragostei” – la Bulandra. Apoi spectacolele novatoare produse de SMART şi Teatrul Odeon – “O noapte furtunoasă” în regia lui Mihai Măniuţiu şi “Saragosa – 66 de zile”, în regia lui Alexandru Dabija, aducând pe aceeaşi scenă nu numai locomotiva în mărime naturală şi găina vie, ci, în primul rând, fabuloşi actori ai teatrului românesc din varii generaţii: Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Dorina Lazăr, Marcel Iureş, Oana Pellea, Marius Stănescu, Cristian Iacob. Exegezele cehoviene moderne pe care le prefigurase György Harag în anii ’80 îşi găsesc demna continuare în “Livada de vişini” (regia Andrei Şerban) la Teatrul Naţional, “Trei surori” (regia Alexandru Darie) şi “Unchiul Vanea” (regia Yuri Kordonski) la Teatrul Bulandra. Iar marii actori dau adevărate lecţii de teatru: Ştefan Iordache şi Mitică Popescu în “Alex şi Morris” la Teatrul Mic sau Olga Tudorache în “Regina Mamă” la Teatrul Naţional, ambele în regia lui Gelu Colceag. Ca şi Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ care prefac în praf de stele orice rol ating la Teatrul Bulandra.
De un subiectivism neliniştitor şi fără vreo pretenţie de analiză raţională – această enumerare… Mult selectivă şi, din pacate, restrânsă doar la spaţiul bucureştean. Dar din care, tocmai de aceea, nu are cum lipsi o instituţie ce a renăscut în ultimii ani, precum pasărea cea legendară. Teatrul Naţional de Operetă “Ion Dacian” şi-a regăsit spiritul (crezut) pierdut printre demolări, incendii, schimburi de generaţii şi manageri. Şi numai în actuala stagiune, nu mai puţin de trei spectacole pot sta cu succes pe lista cronicarului subiectiv: opereta “Liliacul” (regia Răzvan Ioan Dincă), musical-urile “Romeo şi Julieta” (regia: KERO®) şi “Rebecca” (regia Attila Béres) – cu toatele consemnate la vremea lor.
Au trecut douăzeci de ani?! Când? Poate în vis…