Într-o cronică pe care am consacrat-o minunatei montări cu Deșteptarea primăverii înfăptuită în anul 2007 de regizorul Victor Ioan Frunză la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, îmi exprimam nedumerirea față de inexplicabila reticență a instituțiilor noastre de spectacol față de literatura dramatică a lui Frank Wedekind.
Anii au trecut și lucrurile s-au schimbat într-o oarecare măsură, poate nu chiar la fel ca în cazul scrierilor lui Ibsen, căci au urmat Lulu, pusă în scenă de Silviu Purcărete la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu (chiar în aceste zile se pregătește un nou spectacol cu aceeași piesă la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, în regia Ioanei Păun) sau atât de provocatoarea montare a Desteptării primăverii, semnată regizoral de Vlad Cristache la Teatrul Mic din București. Un „poem teatral rock”, în care multor comentatori le-a făcut plăcere să vadă chiar un spectacol-manifest marcând revenirea la viață a Teatrului din Sărindar.
Deșteptarea primăverii nu e doar un text conceput la cumpănă veacurilor (ea reprezintă piesa de debut a lui Wedekind, scrisă în 1891, reprezentată pentru prima oară doar la data de 20 noiembrie 1906 de Teatrul Berliner Kamerspiele, în direcția de scenă a lui Max Reinhardt), ci, cum bine remarca în monografia consacrată lui Wedekind istoricul de teatru Ioana Mărgineanu, piesa surprinde tulburările suferite de felul de a trăi al oamenilor în cumpănă și la vreme de schimbare a veacurilor și a mentalităților.
Piesa surprinde deopotrivă ceea ce, în caracterizarea lui Alice Voinescu, înseamnă „chipul frumos și tragic al adolescenței tulburate și impetuoase”.
Dacă, după cum spuneam mai sus, un regizor tânăr așa cum este Vlad Cristache a avut curajul de a face din Deșteptarea primăverii de la Teatrul Mic un poem teatral rock pentru înfăptuirea căruia și-a însoțit actorii cu formația Firma¸ coregraful și regizorul Gyὄrfi Csaba, și el tânăr, a mers cu îndrăzneala după părerea mea încă și mai departe. Gyὄrfi Csaba a dorit să realizeze împreună cu nouă actori, colegi de generație, ceea ce se cheamă un spectacol de teatru fizic. Un gen hibrid, cel puțin așa este el încă resimțit în România, ceva ce ține încă de domeniul experimentului, care seamănă și nu prea cu teatrul dans.
Da, câteodată se schițează în spectacolul de la Trupa Harag Gyὄrgy a Teatrului de Nord din Satu Mare și mișcări de dans, cel mai adesea pe neașteptate întrerupte, sincopate, nescutite de un anume cuantum de violență, se aude și muzică, însă rostul ei principal este să devină parte a unui complex spațiu sonor (sound design-ul îi aparține lui Moldovan Blanka), se aud vorbe, replici, pasaje întregi de text, după părerea mea bine alese. Scenariul dramatic întocmit de același Gyὄrfi Csaba împreună cu Czvikker Katalin rezumând eficient aproape întreaga piesă. Chiar și acele pasaje care până mai deunăzi erau socotite preferabil a rămâne printre ceea ce francezii numesc „les enfers de la bibliothèque”. Cu toate acestea, dat fiind specificul genului, partea leului revine reacțiilor fizice. Spectacolul mizează pe expresivitatea lor aparte, pe tot ceea ce înseamnă vizual. Un vizual care însă nu provine preponderent din imagini ornante, din decorul gândit de Kiss Zsuzsanna, ci îndeosebi din concretețea faptelor, acțiunilor, mișcările actorilor. Mă rog, performerilor. Decorul sugerează o arenă în care interpreții sunt izolați de public, carevasăzică de lume, de lumea reală, așa cum au fost izolate de viața adevărată, din cauza obtuzității părinților și a profesorilor, personajele lui Wedekind. Izolarea persistă în cea mai consistentă parte a spectacolului. Până după scena de iubire trupească dintre Wendla Bergmann și Moritz Stieffel.
Arena este dominată de un dispozitiv de culoare roșie folosit îndeobște pentru sărituri în sălile de gimnastică, dispozitiv care aici este pe rând pat, sicriu, mormânt. Într-un anume fel obstacol. Arena aceasta reprezintă un spațiu al confruntării dintre simțăminte, mentalități, impulsuri, neștiință. Mai apar și alte câteva elemente de decor sau de recuzită, ca, de exemplu, microfoanele sau elementele de fier ce servesc la delimitarea spațiului ca în zonele securizate. Momentul în care acestea din urmă sunt folosite pentru a supune unui veritabil asediu pe unul dintre personaje părându-mi cu totul remarcabil. Roșii sunt și costumele, culoarea lor ducându-mă mereu cu gândul la continua luptă cu trăirile autentice, cu pulsiunile sângelui cărora trebuie să le facă față adolescenții din piesa lui Wedekind.
Marele merit al performance-ului gândit și creat de Gyὄrfi Csaba este că, deși recurge la noi cercetări în domeniul formelor și ale expresivității artistice, nu încalcă niciun moment caracterul expresionist al textului lui Wedekind al cărui spirit îl respectă.
Dobândesc o mai mare vizibilitate personajele Wendla, Ilse, Thea, Moritz, Melchior, adică eroii principali ai piesei foarte bine jucați de actorii cărora nu îndrăznesc să le transcriu numele fiindcă după obiceiul de dată ceva mai recentă care mărturisesc că mă exasperează apar pe site fără a fi trecute între paranteze și rolurile pe care le interpretează. Iar în cazul spectacolului de față unii actori au în sarcină un cumul de roluri. De fapt, Deșteptarea primăverii mi se pare un succes al spiritului de echipă care se vede la tot pasul în evoluția performerilor Bogár Barbara, Budisza Evelyn, Frumen Gergὄ, Gál Ágnes, Gedὄ Zsolt, Moldován Blanka, Orbán Zsolt, Poszet Nándor, Laczkὄ Tekla.
Teatrul de Nord din Satu Mare
Trupa „Harag Gyὄrgy”
DEȘTEPTAREA PRIMĂVERII
Spectacol de teatru fizic după piesa omonimă a lui Frank Wedekind
Traducerea: Bányai Géza
Scenariul: Gyὄrfi Csaba și Czvikker Katalin
Dramaturgia: Czvikker Katalin
Direcția de scenă și coregrafia: Gyὄrfi Csaba
Decorul și costumele: Kiss Zsuzsanna
Cu: Bogár Barbara, Budisza Evelyn, Frumen Gergὄ, Gál Ágnes, Gedὄ Zsolt, Moldován Blanka, Orbán Zsolt, Poszet Nándor, Laczkὄ Tekla
Data reprezentației: 2 mai 2019
Print