Obişnuinţa poate fi un duşman redutabil. Din obişnuinţă ajungi nefericit, din obişnuinţă ajungi nemulţumit, totul pare a fi anapoda şi nu ştii de ce oare. Parcă nimic nu e la locul lui, parcă nimic nu prea mai are haz, banalitatea zilelor le uniformizează pe toate într-o păcătoasă de obişnuinţă mortală. Lucrurile care ne devin obişnuinţe puse cap la cap ne obosesc şi ne pun la pământ. Mergem din inerţie printre comodităţile zilnice şi nu prea aşteptăm nimic spectaculos care să ne zdruncine în niciun fel. Şi suntem şi sleiţi de puteri, şi vidaţi de orice voinţă şi suntem în starea noastră călduţă de confort periculos. Nu riscăm nimic şi totul va rămâne la fel de obişnuit.
Spectacolele care luxează obişnuinţele şi au curajul de a scoate spectatorii din rutina de a fi doar spectatori comozi în fotoliile moi din întunericul sălii sunt felul teatrului de a lupta cu aceast convenţionalism letargic. „In a forest dark and deep” de Neil LaBute, în regia Iarinei Demian de la Unteatru este într-adevăr o provocare, o propunere, fără a avea nimic din stratul gros de praf care acoperă aceste sintagme comune. În spaţiul reconfigurat al café-barului, unde mesele şi scaunele au fost înlocuite cu decorul alcătuit din cutii, metaforic şi funcţional gândit de Irina Moscu, nimic din ce e în jur nu îţi mai dă voie să rămâi spectatorul obişnuit venit să aplaude cuminte şi musai să fie încântat de ce vede contra costul biletului. Odată aşezat pe cutia ta devii parte din povestea celor doi fraţi care se întâmplă la doar două, trei respiraţii distanţă de tine. Eşti, la propriu, în sufletul lor. Poţi să îi atingi, simţi cum paşii lor mişcă aerul din jurul tău, le vezi ochii şi simţi că şi tu eşti văzut. Cele optzeci de minute de spectacol se scurg într-o concentrare comună a spectatorilor şi a actorilor care nu îşi pot permite niciun truc, nicio „minciună teatrală”. Tu, civilul intrat în casa personajelor, eşti dintr-o dată responsabilizat să le urmăreşti cu atenţie povestea, iar ei, actorii au curajul de a-şi expune personajele 360 de grade, fără luxul distanţei care estompează contururi.
Povestea e simplă, dar spusă într-un ritm care o face captivantă. Piesa lui Neil LaBute oferă un material de joc bogat prin plasa deasă de nuanţe ale relaţiei dintre aceşti fraţi înstrăinaţi, care strâng lucruri în cutii de carton într-o cabană in the middle of nowhere. Şi toate conflictele mocnite care izbucnesc controlat cresc în intensitate până când aflăm adevărul despre ce s-a petrecut in a forest dark and deep şi ce înseamnă, de fapt, metafora din titlu. Lejeritatea afişată la început şi de Bobby cel nonşalant şi cam vulgar şi de Betty cea intelectuală şi superioară este motivată de resorturi fabricate din acelaşi material: minciunile mai mult sau mai puţin grave, care plutesc în jur şi se sparg zgomotos la răstimpuri bine controlate. Tâmplarul hazliu cu gusturi muzicale de calitate şi doamna Decan a catedrei de Limba engleză de la Universitate strâng cărţi şi obiecte personale în cutii de carton şi încet-încet, odată cu golirea rafturilor, se umplu spaţiile goale din puzzle-ul poveştii. Ca într-un serial thriller pe care îl vezi dintr-o singură vizionare de câteva ore, te laşi prins în iţele încurcate dintre cei doi oameni obişnuiţi cu un interior bogat de anti-eroi.
Pentru ca această convenţie anulată să funcţioneze şi spectatorii să poată intra cât mai adânc în adevărul acestor personaje de lângă ei, în contextul unei relaţii nu tocmai uşor de susţinut, e nevoie de autenticitate şi concentrare. Mihaela Sîrbu şi Tudor Chirilă sunt în 99,9% din timp „aici şi acum” în cel mai profesionist înţeles al expresiei. Cu atenţie la partener, cu grijă pentru nuanţe, fără tonuri căutate, cu un firesc artistic cu multe balamale şi cu organicitate controlată de o tehnică mereu lucidă, cei doi păstrează un echilibru foarte stabil şi nici nu se lasă purtaţi de stări aleatorii, nici nu forţează cu mijloace exterioare o relaţie care se dezvoltă în propriul ritm bine tensionat. Tudor Chirilă joacă foarte fin trăsăturile brute ale personajului său, fără ostentaţii, fără a-l face simpatic cu orice preţ, cu auto-ironie şi umor, conduce acţiunea cu mână sigură şi îşi dă voie să descopere cu o curiozitate autentică, în scenă, parcursul bine jalonat din scriitură şi regie. Mihaela Sîrbu are multă stăpânire de sine şi controlează foarte natural povestea de pe dedesubtul vorbelor personajului său. Vezi în ochii ei indicii indescifrabile care completează micile derapaje controlate ale unei femei care ascunde ceva. La fel cum tu însuţi asculţi ca o muscă de pe perete dialogul celor doi, cu aceeaşi încordare şi acelaşi interes, cei doi actori se ascultă, îşi vorbesc şi menţin o atmosferă densă în care şi tu eşti complice.
„In a forest dark and deep” este un spectacol care îţi pune la încercare comportamentul obişnuit de spectator şi care îţi spune la ureche o poveste şoptită despre doi fraţi care au multe să îşi reproşeze, să îşi ascundă şi să descopere împreună. Cu un ton jovial afli pas cu pas amănunte grave şi simţi la teatru, la fel ca în faţa aplicaţiei de Netflix, cum vrei să vezi încă un episod care să ducă mai departe o poveste în care întrevezi doar atât cât ţi se dă voie, dar din care simţi că faci parte nemijlocit.
Unteatru
In a forest dark and deep de Neil laBute
Traducerea: Luiza Vasiliu
Regia: Iarina Demian
Scenografia: Irina Moscu
Lightdesign: Daniel Klinger
Regia tehnică: Alina Dumitrache
Cu: Tudor Chirilă și Mihaela Sîrbu
Print