În „Babel” învățăm limba dansului contemporan

3stars

Ce este dansul contemporan? E o formă de artă, o formă de spectacol? Și dacă da, atunci unde îl putem găsi? Există vreo categorie în care am putea integra dansul contemporan? Cum stă România la acest capitol? Avem dansatori profesioniști, avem artiști în adevăratul sens al cuvântului în acest domeniu? Avem coregrafi valoroși? Avem spații destinate dansului ca artă, și nu ca mod de a-ți petrece timpul liber sau de a cocheta cu un hobby? Căci o tradiție în acest sens e clar că nu avem.

Întrebările de mai sus au apărut ca reacție la cea mai recentă premieră de la Linotip – Centru Independent Coregrafic, un spațiu proaspăt inaugurat chiar lângă Apollo111, o altă noutate, doar că în lumea teatrului. „Babel” e un spectacol de dans contemporan al cărui final deschide o gamă largă de incertitudini, de frică și de scepticism în spectatorul care alege să calce pragul unui „experiment” în sine. Momentul din final reconfigurează percepția asupra întregului spectacol și e lama ascuțită (în niciun caz cheia) care te va călăuzi prin hățișul de emoții, imagini și povești pe care coregraful Arcadie Rusu a ales să le transmită publicului. Așadar, se stinge lumina, dăm cu toții să ne pregătim de plecare și începe să se audă o înregistrare aproape în genul acelora pe care le găsești pe internet și care pornesc de la o întrebare simplistă, precum: „ce limbă vorbesc românii?”. În cazul nostru, se cuvine să întrebăm „ce este dansul contemporan?” Câțiva oameni de pe stradă, aleși la întâmplare, au dat cele mai diverse răspunsuri, deși era clar că se străduiau să fie cât mai coerenți și mai obiectivi în definirea acestui „fenomen” abstract, căci parcă nu-l puteau numi nici artă, dar nici dans propriu-zis, nu e nici vreo mișcare avangardistă, nu e nici balet, deci ce-o fi?!

Replicile intervievaților ne-au lovit fix în moalele capului. În opinia lor, dansul contemporan e un fel de freestyle, cineva răspunde cu cea mai mare convingere că dansul contemporan e, de fapt, dans modern, iar toți declară că nu au fost niciodată la un spectacol de dans contemporan, dar nici nu cred că ar înțelege ceva dacă ar vedea unul. Nu era un secret că nu avem spectatori familiarizați cu dansul contemporan și că o încercare de fidelizare a publicului înseamnă o muncă sisifică, însă este din ce în ce mai evident că această formă de artă e ca o cometă pe care o zărim foarte departe pe un cer înnorat și că, în momentul de față, riscă să se consume într-un circuit închis format din cunoscuți și câțiva pasionați rătăciți.

„Babel”-ul imaginat de Arcadie Rusu se compune din acest final trist, dar în care se întrezărește o speranță și o luptă care abia a început. În Bucureștiul – Babel a apărut o altă limbă străină, care se vorbește prin mișcarea corpului, prin muzică, prin imagini poetice și enigmatice, prin dans. Ioana Marchidan, Diana Spiridon, Alex Călin, Alin State și Galea Bobeicu te atrag într-un tur al unei lumi disfuncționale și reconstruiesc pe scenă situații concrete prin care trecem zilnic: așteptarea interminabilă la coadă, disprețul și prejudecățile celorlalți față de imaginea pe care alegem să o afișăm, sistemul birocratic, intoxicarea cu medicamente. Arcadie Rusu coregrafiază o serie de povești care decurg unele din altele și e inspirat să nu abstractizeze nici imaginile, nici corpul dansatorilor. În schimb, alege să creeze personaje recognoscibile, cu o identitate labilă, temperând ideea conform căreia în astfel de spectacole vezi doar niște trupuri care dansează, uniformizate prin mișcare.

În spectacolul său, există un sâmbure de teatralitate care se conturează prin scene precum cea în care un grup de medici în halate albe și cu măști examinează pedant o pacientă (Ioana Marchidan), apoi aruncă peste ea o ploaie de pastile sau cea în care Alin State are propriul lui „monolog” dansant, interpretând un muncitor pe șantier care își ironizează propria condiție. Iar Alex Călin, de exemplu, e desemnat să întruchipeze masculinitatea ca formă fără fond, precum și conceptul extrem de „be fit” care s-a transformat într-o carte de vizită searbădă, într-o malformație ascunsă sub pretextul „be healthy”.

O altă sursă a teatralității este distribuția, formată și din actori care pe parcurs și-au dezvoltat alte talente, printre care și dansul. Ei nu se exprimă doar prin mișcare, ci și prin mimică, prin neputința de a se abține să nu joace o situație cu toate mijloacele lor de expresie. Sunt dansatori-actori cărora dacă le iei cuvintele, vor încerca să-ți spună povestea lor prin privire, prin modul în care zâmbesc sau se întristează, prin măiestria cu care își controlează gesturile. De altfel, teatrul-dans recent în România este marcat de cei care mai întâi au fost actori, iar apoi au descoperit a doua pasiune. Puțini sunt cei care termină Facultatea de Coregrafie și pășesc pe scena unui teatru sau a unui astfel de spațiu. Din păcate, mulți ajung în industria entertainment-ului.

Linotip încearcă să-și creeze un destin în acest Babel al nostru, format din artele cărora din ce în ce mai greu le mai găsim un fir al coerenței. Și-a propus să experimenteze și să ne învețe ce e coregrafia, ce e dansul contemporan, o inițiativă curajoasă și cred că mult așteptată.

Linotip – Centru Independent Coregrafic

„Babel”

Concept și coregrafie: Arcadie Rusu

Performeri: Ioana Marchidan, Galea Bobeicu, Diana Spiridon, Alex Călin, Alin State, Arcadie Rusu

Muzică: Alexandru Suciu

Scenografie & Light Design: Hermina Stanciulescu

Foto: Adi Bulboacă

Grafică: Hermina Stanciulescu

Coproducție Centrul Naţional al Dansului Bucureşti și Linotip – Centru Independent Coregrafic

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.