Vorbe, vorbe, vorbe… asta tot îngăima în dodii prinţul meu, fiul răposatului rege al Danemarcei. Întrebări, întrebări, întrebări, asta tot îngaimă unii pişicheri din intelectualitatea dâmboviţeană. Nu-mi doresc, pe onoarea mea!, să fiu în pielea lor, să-mi miroasă urât tot, să-mi pară prost, urât, prea slab, prea gras, prea puţin, prea mult, prea făţiş, prea ascuns, prea marginal, prea central ş.a.m.d. Doamne fereşte să vezi tot aşa! Nu mi-aş pune ochelarii lor nici picat cu ceară.
Sărmanul critic, rămas fără muşterii la vremuri de ananghie, prins între impresionismul pentru care-i zice de dulce toată lumea – artiştii şi mai ales confraţii, că aşa-i pe aici – şi obiectivitatea pe care pasămite o vrea toată lumea (dacă şi-ar aduce aminte de vorba din popor ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se întâmple, mai toată lumea s-ar răzgândi sau s-ar mai gândi o dată), glăsuieşte firav despre concepte, baze teoretice, chestionează, investighează, cercetează, prins de un minor frison teoretizant, pătruns de sentimentul că are sacrosancta îndatorire de a-l trage de mânecă pe cel care greşeşte, de a-l lumina pe cel ce orbecărie în beznă sau în semiobscuritate, de obicei oricine are, chiar vremelnic, poziţie de decizie. Dubiul, neîncrederea în orice face altul, suspiciunea îl mână-n luptă. Şi mai e o meteahnă de care ăi de pe plaiurile mele natale s-au dezbărat: nevoia de claritate cu japca, nevoie de a pune etichetă pe orice, şi pe efemerul, abstracţiunea şi imaterialul artei.
Să luăm, bunăoară, Festivalul Naţional de Teatru, al cărui program s-a vestit fără surle şi trâmbiţe. Ce face criticul român? Investighează selecţia, clar, ca în fiecare an, jeleşte lipsa criteriilor, plânge şi nu mai are somn noaptea pentru că blestematul de adjectiv naţional îi strică ploile, n-are ce căuta în titulatura festivalului, chestiune vitală, veche price de gâlceavă (http://www.artactmagazine.ro/citeva-intrebari-pentru-fnt-i-restul-lumii.html). Apoi, se sufocă de indignare că există secţiuni speciale Caragiale şi Strindberg, treabă care-i pare festivism pe faţă. Şi festivalurile Shakespeare din lume, fără număr, şi festivalul Beckett şi câte şi mai câte or fi opera unor festivişti care comemorează? Numai un festivist face un spectacol Caragiale în Anul Caragiale, e clar! Şi numai un festival festivist alege spectacolul cu pricina, şi asta e clar. Trag nădejde că vor afla asta şi festiviştii Alexandru Dabija, Gigi Căciuleanu, Silviu Purcărete şi alţii ca ei. Uite că până acum nu mi-a trecut prin scăfârlie. Însă am să cuget la asta, urmând pilda criticului român.
Apoi, altă dandana care ne face viaţa grea, semnalată vigilent de dubitativul de serviciu. Le-o conveni artiştilor incluşi în secţiunea De toate pentru toţi numele secţiunii?! Ei, da, asta da întrebare! Cum de a cutezat cineva să adune spectacole interesante, reflectând preocupări artistice – estetice, tematice etc. – diferite, în aceeaşi secţiune? Păi unde sunt etichetele care nu confuzează spectatorul?! De ce atâta diversitate?! Eticheta ajută gândirea leneşă, e clar ca bună ziua. Şi noi avem gândire leneşă, nu vrem s-o bruscăm cu lucruri ambigue, că face, Doamne fereşte!, vreun blocaj. Nevoia ei de precizie e propriul inamic când se traduce prin nevoia de comoditate. Teatrul cu reţetă a murit. Trăiască teatrul cu reţetă!
Şi secţiunea Teatrul de mâine dă bătaie de cap. Dacă suntem scrupuloşi, începem să luăm la scărmănat cuvântul mâine. Şi dă-i, şi luptă. Îl interpretăm estetic sau temporal? întreabă criticul. Eu aş merge pe şi, şi, că nu se ceartă şi nici nu-mi oripilează logica. Şi asta e o chestie care ar avea nevoie de hermeneuţi, esteticieni, critici de artă care să-şi dispute riguros teoria băţului de chibrit, nu credeţi? Dacă nu elucidăm problema, suntem nişte ageamiii, e limpede. Şi, superficiali cum ne arătăm, în lipsa preciziei terminologice, n-o să ajungem departe! O să vedeţi!
Întrebările încuietoare, cu un iz atât de retoric, continuă. Dar eu nu mă mai opresc decât la cea cu numărul 6, pe care o citez ca atare. Doar n-o să ratez acum, la o vârstă matusalemică, o mostră desăvârşită de limbă de lemn şi o imprecizie ce simulează precizia, clamând precizie undeva unde ea nu poate fi decât relativă, undeva unde orice întrebare are nenumărate răspunsuri, adică în teatru: „Cum se pot construi concepte care să fundamenteze direcţia sau direcţiile unui festival, în aşa fel încît includerile şi excluderile să aibă o bază teoretică de criterii“.
Ei? V-am înfundat! Fiţi cinstiţi şi recunoaşteţi! Avem şi noi un festival naţional. Să-l tocăm, deci, până arată cum vrem noi. Atunci da, va fi precizie!
Print