Veneţia. Carnaval. Măşti. Commedia dell’Arte. Goldoni. Păi e clar. Ce ar mai fi de adăugat? Ştim pe dinafară cum trebuie să fie spectacolul. Indiferent de titlul său. Dacă am văzut în copilărie „Bădăranii” cu Birlic ştim despre ce e vorba. Dacă am mai şi fost la Veneţia şi am cumpărat o mască din piaţa San Marco (poate două la preţ de una) deja suntem supra-avizaţi. Goldoni este unul dintre autorii deveniţi atât de familiari, încât orice reinterpretare ne testează limitele propriei toleranţe mai mult decât orice temă de politically correctness.
Lui Silviu Purcărete îi place să se joace. Şi o face de cele mai multe ori cu inspiraţie şi efect scenic. În montarea de la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi a piesei „Cafeneaua” de Carlo Goldoni limitele interpretării au făcut un pas în plus pe alăturea cu poteca din pădurea narativă. Atmosfera nu mai este cea pe care o aşteptăm. Iar acest punct de pornire este pe cât de neaşteptat, pe atât de proaspăt. Dintr-o dată aflăm c nu mai ştim atât d bine pe cât credeam cum e Goldoni şi ne mirăm şi ne interesează. O lume în alb şi negru, o atmosferă marcată de accente muzicale prea puţin joviale, multe momente de introspecţie şi o tensiune specifică altui gen dramatic. O lume reconfigurată şi pusă într-o lumină a unui clar-obscur deloc lipsit de sens. Intenţiile au fost dintre cele mai bune. Metafore uşor de citit, transformarea intrigantului Don Mazio în dracu’ însuşi deloc forţată atâta timp cât suntem în carnaval şi masca de diavol nu lipseşte niciodată, momente de monolog rezolvate ca un deus ex-machina al conştiinţei care se vede nevoită să îşi explice prezenţa într-o lume decadentă, un Pulcinella multiplicat care animă acţiunea ca într-un show Cirque du Soleil şi un decor realizat cu 3D mapping care trăieşte subtil odată cu acţiunea şi costumele de secol XVIII.
Până aici totul funcţionează într-o logică plauzibilă. Ba chiar te bucuri de planul al doilea bine mobilat, de un cor de doamne care acompaniază acapella emoţiile gâlgâitoare ale personajelor centrale, de o trecere repetată de trei ori a unei doamne cărând bagaje grele pe fundal înainte de a-şi face intrarea în scenă, de rezolvarea spaţiului cu câteva scaune şi multă putere de sugestie şi detalii de care s-a ţinut cont. Încruntarea ia ocul acestei bucurii odată cu actualizarea forţată şi cu degetul băgat în ochi. Joaca de-a teatrul are regulile ei. Şi oricât de inventiv ai fi, răsfăţul scenic nu permite chiar orice semn în logica spectacolului. Din senin apar doi turişti care fac poze şi admiră locul aşa cum o facem cu toţii când mergem la Veneţia. Apoi pleacă. Dar revin. Şi încă o dată. Iar la final aduc în scenă un automat de cafea de care se bucură toată lumea. Mai apare şi un căpitan de poliţie îmbrăcat suficient de neutru, dar evident contemporan, câteva jocuri mecanice de slots şi degringolada atemporală e gata. Supraîncărcarea structurii nu foloseşte la nimic. Iar impresia este aceea că a fost nevoie să mai inventeze două roluri pentru a mai da de jucat unor actori. O invenţie inutilă care rupe echilibrul în mod nejustificat.
„Cafeneaua” este o comedie la care nu prea se râde. Mai ales din cauza unui joc aproximativ din partea majorităţii actorilor. Mecanismele comice cer multă precizie atunci când sunt folosite în stare pură. Iar în piesele lui Goldoni, oricât de reinterpretate, nu prea e loc de stângăcii. Or, trupa Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi e foarte stângace. Fie cu un firesc mai degrabă civil decât artistic şi o dicţie poticnită, aşa cum o face Teodor Corban (Ridolfo) fără a ajunge la nicio emoţie din lipsă de gând coerent, fie cu stridenţe şi grimase forţate aşa cum o face Călin Chirilă (Don Marzio) care gonflează o formă exterioară pe care nu o poate umple, fie cu o artificialitate exagerată chair şi pentru Commedia dell’Arte aşa cum o face Horia Veriveş (Pandolfo) care amestecă obositor vorbele şi gesturile sau cu o declamaţie orientată aproape ostentativ către sală, aşa cum o face Constantin Avădanei (Trappola). Ionuţ Cornilă (Eugenio) suplineşte lipsa de relaţii cu un motor interior bine turat şi un ritm susţinut de un parcurs interior coerent. Constantin Puşcaşu (Flaminio), Petronela Grigorescu (Placida) şi Andreea Boboc (Vittoria) au găsit cheia justă de interpretare şi nu cad pe panta prea-multului laolaltă cu colegii. Cel mai bine conturat rol din spectacol îi aparţine, însă, lui Gelu Zaharia (Un chelner) – un Pulcinella care cu fiecare apariţie în scenă te face să îl urmăreşti; asumat, precis şi foarte prezent prin reacţii la ceea ce se întâmplă în jurul lui. O perehce de ochi vii într-un marasm de bile de sticlă.
„Cafeneaua” în regia lui Silviu Purcărete pare un spectacol gândit lejer, în care s-a pus din toate câte puţin, dar din nimic prea mult. Gândul inspirat s-a terminat prea repede şi a lăsat finalul într-un conformism operetistic de toată frumuseţea. Iar „Ce caută neamţul în Bulgaria” s-a transformat în ce caută Don Cafe în 1750? Imaginaţia creativă are nevoie şi de mijloace de expresie pe măsură – de actori mai exact. Iar unde trupa şchioapătă nu e de folos nicio cârjă bombastică, fie ea şi o înnodare în fundă a timpurilor.
Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi
„Cafeneaua” de Carlo Goldoni
Traducerea: Constanţa Trifu, Lidia Sava
Regia: Silviu Purcărete
Scenografia: Dragoş Buhagiar
Muzica originală: Vasile Șirli
Cântece pe versuri de Giorgio Baffo şi Petrarca
Asistent regie: Radu Ghilaş
Asistenţi scenografie: Iuliana Gherghescu, Vladimir Iuganu
Pregătire muzicală: Diana Roman
Light design: Dragoș Buhagiar
Distribuția:
Ridolfo: Teodor Corban
Don Marzio: Călin Chirilă
Eugenio: Ionuţ Cornilă
Flaminio: Constantin Puşcaşu
Placida: Petronela Grigorescu
Vittoria: Andreea Boboc
Lisaura: Haruna Condurache
Pandolfo: Horia Veriveş
Trappola: Constantin Avădanei
Căpitanul de poliţie: Daniel Busuioc
Un client: Petru Ciubotaru
O clientă: Puşa Darie
Un chelner: Gelu Zaharia
Cântăreţe: Livia Iorga, Oana Sandu, Diana Roman, Andreea Spataru
Poliţişti, chelneri de la han, băieţi de prăvălie: Radu Homiceanu, Andrei-Grigore Sava, Cosmin Panaite, Lucian Valacu, Adi Marele
Print