Zburăm în cosmos, străbatem lumea în câteva ore, am descoperit secretul clonării, ridicăm clădiri care zgârie norii, comunicăm într-o clipă dintr-o parte în alta a planetei, tehnologia evoluează lângă noi cu o viteză uluitoare, și totuși… Și totuși, ființa umană a rămas în esență la fel de supusă instinctului primar. Și totuși, secolul 21, cu toată civilizația lui nebună este mai expus decât oricând violenței și extremismului. Acesta ar fi, pe scurt, mesajul textului dramaturgului suedez Lars Noren, „Frig”, pus în scenă la UNTEATRU de Alexandru Bogdan, care, ca mulți alți actori, a descoperit farmecele regiei și le-a picat în plasă.
Extremismul și corectitudinea politică sunt subiecte la modă astăzi și, cu cât mai mult scade gradul de toleranță al oamenilor și mișcările extremiste își fac de cap, cu atât mai la modă devine. Iar textul lui Lars Noren are toate ingredientele necesare pentru a fi de succes în toate societățile democratice occidentale de azi: o poveste cu adolescenți cuceriți de mirajul violenței și de ideile neonaziste care în anumite locuri fac victime reale, o discuție amplă despre toleranță, despre ce înseamnă apartenența la o anumită comunitate, rasă, despre rasism în diversele lui forme și nuanțe, despre naționalism, despre puritatea genelor, despre amestecul de civilizații, despre globalizare, despre corectitudine politică… Și peste toate, este un text extrem de bine scris, care are nevoie înainte de toate de interpretări la fel de puternice (ca orice text, veți spune, și e foarte adevărat, însă în cazul unei piese precum „Frig”, o singură notă greșită sau moale în interpretare ar ruina întregul spectacol). Ceea ce nu e cazul la UNTEATRU. Dimpotrivă.
În sala de pe strada Sf. Apostoli, unde UNTEATRU a creat un spațiu cultural rafinat și frecventat de un public interesant, Alexandru Bogdan a ales o variantă simplă de punere în scenă a acestui text, mizând, așa cum fac mai întotdeauna actorii care încearcă la un moment dat regia, exact pe interpretare, și nu pe artificii regizorale. Iar efectul este de mare impact. Ca o bombă care-ți izbucnește în față.
Spectacolul se deschide simplu. Patru adolescenți își spun pe scurt povestea vieții. Cine sunt, de unde vin, cum îi cheamă. Patru oameni tineri, scoși din mulțime și aduși în fața unui public, ca în fața unui tribunal imaginar și concret în același timp. Privirea, vocea, inflexiunile, toate vorbesc despre ei mai mult decât cuvintele. Cu toții locuiesc în Suedia, doi sunt suedezi, unul este musulman, iar celălalt asiatic. Musulmanul este imigrant, asiaticul este un copil înfiat de o familie suedeză când era foarte mic. Cu toții sunt cetățeni suedezi.
Și începe povestea… Trei dintre ei formează un grup de naționaliști, cu idei neonaziste. Conducătorul, interpretat de Liviu Pintileasa, este un bărbat tânăr, extrem de violent, care a abandonat școala, obsedat de puritatea nației suedeze. Cel de-al doilea, tot suedez, este interpretat de Ionuț Grama, un tânăr pervers și crud, îl urmează pe cel dintâi dintr-o formă de oportunism și… plictiseală. Cel de-al treilea, interpretat de Silviu Debu este un musulman, care intră și este tolerat în acest grup arian și îi urmează la modul absurd, dominat de frică și de dorința de a se integra în această lume care nu-i aparține. La nivel de scriitură, este probabil personajul cel mai interesant al piesei lui Lars Noren. Iar cel de-al patrulea, victima, este asiaticul înfiat, un tânăr cu vederi cosmopolite, un tânăr educat, deschis și care nimerește în acest cuib de viespi într-o după-amiază.
Ce se întâmplă în acele minute, care se transformă în ore interminabile cînd cei trei îl țin, de fapt, prizonier pe colegul lor, jucându-se cu el precum pisicile cu un șoarece, e imposibil de redat în cuvinte și în asta constă frumusețea spectacolului de la UNTEATRU. Tensiunea crește cu fiecare minut, simți pericolul și amenințarea, simți cum aerul vibrează de cruzime și de violență încă reprimată, simți electricitatea. Liviu Pintileasa, într-una dintre acela mai valoroase interpretări în care l-am văzut pe scenă, este cel care întinde încă puțin și încă puțin această coardă teribilă a tensiunii. E rece, crud, obsedat de ideile lui, cu un corp puternic și bine călit, urmând orbește un ideal dement, născut nu se știe exact din ce. Își torturează victima cu abilitate, o abilitate înnăscută, în ochi îi sticlește obsesia și multă vreme după ce ieși din sală privirea lui te urmărește. Oscilează de la violență la un calm care e cu mult mai amenințător, iar când zâmbește te trec fiori reci. Și da, se lasă „frigul”, mai ceva ca în „Urzeala tronurilor”. Îi domină pe toți exact cu această sămânță de demență care-i curge, evident, prin vene. Iar cei din grup îl urmează cu un amestec de fascinație și frică.
Ionuț Grama interpretează un adolescent pentru care cruzimea e o plăcere. Cu priviri șmechere și zâmbete la fel, copiază gândirea șefului căruia i se supune și urmărește cu mare atenție să vadă din ce parte bate vântul. Extrem de nuanțat, Ionuț Grama surprinde și creează un personaj prototip, tânărul dezorientat, dintr-o familie nu tocmai în regulă (de fapt asta e trăsătura comună a celor trei), adolescentul care, urmându-și instinctul și fascinat de personalitatea unui „conducător” se duce după el, simțind instinctiv că lui îi lipsește sângele de lider și încercând, oportunist, să se pună în slujba celui puternic, ca să-și primească partea și ca să le inspire frică celorlalți.
Personajul lui Silviu Debu, cum spuneam, cel mai interesant și mai nuanțat din scriitură, este un musulman care devine… naționalist suedez. El intră într-o luptă care nu-i a lui și nu uită nicio clipă că e un fel de prizonier în acest grup, în care poate deveni în orice clipă victimă. Fascinat de puterea șefului, el face toate eforturile ca să devină „ca ei”, ca să devină unul de-ai lor, ca să nu se mai simtă străin – și e dispus să facă orice pentru asta. Iar ei îi exploatează exact această slăbiciune și-l păstrează tocmai ca să-l folosească la eventuale treburi murdare. Silviu Debu interpretează cu multă subtilitate toate momentele de oscilare, îi citești gândurile pe față, îi vezi frica, vezi cum își reprimă instinctul corect, de teama de a nu fi exclus, și simți în fiecare clipă că, deși e cel mai bun dintre ei, ar putea să facă ce e cel mai rău.
Andrei Seușan primește rolul cel mai ingrat, știut fiind că personajele pozitive sunt cel mai greu de jucat. El este adolescentul bine educat, crescut într-o familie suedeză normală, care-l așteaptă acasă la o masă de sărbătoare, el visează lucruri frumoase, e total lipsit de instinctul violenței, e mai degrabă cuminte și speriat, el crede în valorile democrației și ale lumii moderne. Însă… pentru că provine dintr-o altă civilizație și-i curge prin vene sângele altor strămoși va deveni catalizatorul urii teribile a celorlalți.
Dacă „Frig” este un spectacol tezist? Da, este. Dar este suficient de bine făcut ca să te facă să uiți asta, așadar se salvează la nivel estetic. Și apoi, e o formă de tezism din când în când necesară în lumea noastră…
Unteatru
„Frig” de Lars Noren
Regia: Alexandru Bogdan
Cu: Liviu Pintileasa, Ionuț Grama, Silviu Debu, Andrei Seușan
Print