Trăim într-o lume în care iluzia își cere mai mult ca oricând dreptul la existență. Bombardați în permanență de un concret care ne subjugă, de știri, de violență, de breaking news, avem mai mult ca oricând nevoie de poveste, pentru că viața în care trăim e de cele mai multe ori o poveste din care aproape că lipsim. Textul „Orchestra Titanic” al lui Hristo Boicev – dramaturg bulgar cu premii internaționale, un scriitor interesant care a reușit, iată, să treacă granițele culturii minore căreia îi aparține și să fie tradus și jucat în multe țări – e, de fapt, o non-poveste. Interpretată adesea pe scenă în cheie politică, piesa pune mai degrabă o problemă filosofică, cu irizări din teatrul absurd al lui Beckett. Dar, chiar dacă primul gând duce la Godot, un Godot care de data asta vine, textul exploatează mai degrabă o altă idee: salvarea prin iluzie. Iar trenul care nu oprește niciodată în gara părăsită în care patru cerșetori exersează la infinit evadarea din realitate nu e decât povestea, iluzia, fantasma, de care azi, mai mult ca oricând, avem nevoie să ne agățăm.
Pusă în scenă la Sala Pictură a Teatrului Național din București de regizorul Felix Alexa, care nu se află la prima întâlnire cu un text al lui Hristo Boicev (a montat în urmă cu câțiva ani, la Teatrul Metropolis, „Spitalul comunal”), „Orchestra Titanic, în interpretarea lui, se încarcă de o poezie profundă. Și chiar dacă în Bulgaria, spre exemplu, gara în care patru cerșetori așteaptă un tren care să oprească a primit o interpretare mai degrabă politică – gara ar putea fi orice țară din fostul bloc comunist, care-și aștepta trenul spre Europa – Felix Alexa depășește acest prim nivel al textului și spectacolul lui vorbește de ceva cu mult mai profund. Despre faptul că în lumea noastră, în care teatrul este adesea instrument de propagandă, e nevoie (și) de iluzie. Că teatrul, pentru cei mai mulți, înseamnă încă salvarea prin iluzie. Că cele două ore din sala de teatru sunt călătoria necesară către altceva. Un narcotic necesar și mai mult sau mai puțin periculos. În această cheie pe jumătate concretă, pe jumătate metaforică își construiește Felix Alexa spectacolul, a cărui mare reușită este că, deși textul e pe alocuri destul de filosofic și aș spune chiar neteatral, el îi dă o forță scenică neașteptată și, ca de obicei, își instalează actorii într-un adevăr scenic foarte confortabil.
Andrada Chiriac construiește un spațiu poate ușor prea explicit metaforic – o gară părăsită atât de minuțios elaborată, încât devine prea frumoasă… Ziduri superbe în ruină, obiecte vechi, grămezi de moloz sau vechituri, felinare vechi, minunate, cufere, cutii de carton, gunoaie, umbrele, totul o ruină atât de atent construită, încât suferă puțin de calofilie. Însă regizorul exact asta pare a-și fi propus, mai degrabă un depozit interior de amintiri și povești decât un spațiu exterior real. Sau o interesantă intersecție a celor două. Iar în fața gării, o linie de cale ferată, care vine și ea la pachet cu poezia intrinsecă a oricărei linii de cale ferată din lumea largă…
Patru cerșetori – desprinși parcă dintr-un alt „Azil de noapte” – își exersează aici, în fiecare zi, iluzia fericirii. Iar fericirea înseamnă un tren care să oprească și în care să urce și ei, ca niște călători normali, printre alți călători. Meto, interpretat de Mihai Călin, este regizorul „spectacolului”. La infinit, ceilalți trei îi ascultă, obosiți și lipsiți de speranță, „indicațiile regizorale” și repetă oprirea trenului și urcarea în vagoane. Scena e tulburătoare, e teribil de emoționantă, probabil cea mai emoționantă din întregul spectacol: o cerșetoare-prostituată care încă mai visează și doi bărbați aproape învinși de propria viață și de propriile amintiri, mai grele decât cufărul pe care Luko (Mihai Constantin) îl cară în spate, unul visând la ursoaica lui, a cărei mâncare a vândut-o ca să-și cumpere băutură, iar celălalt, fost șef de gară, visând la trenuri care leagă Europa de America. Toți patru construiesc un mic univers paralel, de o tristețe maladivă. Mihai Călin e Meto, cabotinul șmecher care își inventează vieți și nu vrea să se lase înfrânt, Mihai Constantin e Luko, șeful de gară în care de-abia mai pâlpâie ultima scânteie de iluzie, bărbatul înfrânt de propria existență, ca un Oblomov de la periferia societății, personaj din care Mihai Constantin pare să se hrănească în orice rol, Richard Bovnoczki e Doko, bărbatul care-și plânge ursoaica moartă din vina lui, o prezență stranie, dezumanizată și, în același timp profund umană, și Tania Popa e Liubka, femeia care visează încă la dragoste și în ființa căreia se întrezăresc superbe licăriri de feminitate delicată și de sensibilitate pe care nimic n-a putut să i le înăbușe. Ei sunt cei patru posibili călători, pentru care trenul nu oprește niciodată. Ei sunt cei patru care au nevoie de iluzie.
Și iluzia vine într-o zi, în persoana lui Harry – interpretat de Claudiu Bleonț, cu toată doza de stranietate care-i vine mănușă și lui, și personajului… E un altfel de Godot. Apare cu un tren care oprește magic la ei în gară, coboară și le schimbă viața. Îi învață din nou să viseze, nu moare, deși stă cu un cuțit înfipt în gât, face numere de magie și le dă bilete pentru un tren care va opri pe 20 august. Îi face să simtă că dincolo de concretul ruinelor gării există altceva… Le oferă o proiecție magică – marca Harry Houdini, și apoi urcă împreună cu ei în trenul în care nu mai e niciun alt călător. Și-i poartă spre… o altă (i)realitate.
Dacă această călătorie e spre moarte, spre o altă existență sau spre ei înșiși sunt discuții care rămân deschise. La fel și toate disparițiile magice din final. Cine există și cine nu? Ce înseamnă singurătatea? Ce este existența? Existăm sau suntem visul celuilalt? Trăim sau ne imaginează cineva? Răspunsul se află într-un dulap de magie, în care fiecare intră pe rând și nimeni nu mai iese. Și rămâne doar Doko, martor al unui fel de sfârșit al lumii, ca omul nemuritor al lui Simone de Beauvoir, care, pentru că a încercat elixirul magic pe un șobolan, rămâne pe vecie singur într-un univers în care nu trăiesc decât el și șobolanul. Doko rămâne singur visând la o ursoaică minunată, care conducea un tren spre nicăieri…
Teatrul Național București, Sala Pictură
„Orchestra Titanic” de Hristo Boicev
Regia: Felix Alexa
Scenografia: Andrada Chiriac
Lighting design: Felix Alexa, Andrada Chiriac
Concept video: Răzvan Pascu
Ilustrația muzicală: Felix Alexa, Cristina Giurgea
Distribuția: Claudiu Bleonț, Mihai Constantin, Mihai Călin, Richard Bovnoczki, Tania Popa
Foto: Florin Ghioca
Print