În gară la Gheorgheni sau „Steaua fără nume” în drum spre Lacul Roșu

OLYMPUS DIGITAL CAMERADacă vă hotărâți să mergeți la Lacul Roșu, dar nu cu mașina personală, să nu alegeți ruta București-Gheorgheni cu trenul. Și în niciun caz un tren de noapte, în speranța că ajungeți în zori și găsiți o rată, un ceva, o formă de transport în comun la fața locului, pentru cei 26 de kilometri câți leagă Gheorgheniul de Lacul Roșu. La urma urmei, zona Lacul Roșu – Cheile Bicazului este una dintre cele mai frumoase din România, o destinație turistică. Imposibil să nu existe ceva care să străbată 20 de kilometri. Fie și-o căruță… asta, dacă e vară. Greșit! Veți ajunge într-adevăr aproximativ în zori, în funcție de toanele CFR-ului și, dacă veți reuși să deschideți ușa de la compartimentul trenului și să faceți saltul în gol pe peron, vă veți trezi într-o gară aproape pustie. Ați citit „Steaua fără nume”? Cam în genul ăla, dar fără Miroiu… Afară e încă întuneric, aerul e tare și plouă ușor. Intri să te adăpstești puțin și să întrebi pe cineva, oricine, cum poți să ajungi la Lacul Roșu. O săliţă de aşteptare, în fapt o cămăruță sordidă cu câteva scaune și un geam cu perdeluță pe care se văd liniile de cale ferată și undeva, în zare, munții cu zăpadă.

Dar înăuntru nimeni. La casa de bilete, un ghișeu din secolul trecut, nimeni. Aștepți o vreme și vezi cum se luminează. La un moment dat, când ai pierdut socoteala timpului, apare o doamnă care te lămurește. Dar ce auzi nu sună bine. Transport în comun spre Lacul Roșu ar putea fi, dar mai peste vreo oră-două de la autogara de lângă. Așteptând să deschidă la autogară, te duci în singurul loc din preajmă unde se poate bea o cafea. E o bodegă așa cum v-ați imagina-o în visele rele. Dar ușor, ușor, devine amuzant. Toate capetele – pline de aburii alcoolului la nici ora 8.00 de dimineață – capete masculine, se înțelege, se întorc brusc spre tine și așteaptă… Iei cafeaua, te așezi – oricum faci notă discordantă cu cafeaua – și aștepți să treacă timpul, cum spuneam, să deschidă autogara. Să nu-ți treacă prin minte să te duci la toaletă, pentru că va fi o experiență de neuitat. Ceri cheia de la bar și ajungi la… un fel adăpost prin care suflă vântul, iar ușa stă să cadă… dar are cheie. Până la urmă, autogara deschide, dar e în renovare. Se zugrăvește. Iar domnul care dă cu var vorbește greu românește și de sus, de pe scara unde e cocoțat, îți spune că, de fapt, nu prea există nicio mașină încotro te interesează. Că ar putea să vină una, un microbuz, dar peste vreo oră încolo, numai că nu se știe dacă intră în autogară. Însă ar putea fi ceva prin centrul orașului, vreo ocazie…

OLYMPUS DIGITAL CAMERAUrmează o călătorie cu autobuzul local până în centru Gheorgheniului, o ploaie tot mai rece și mai dușmănoasă și un refugiu unde te adăpostești. Nimeni nu știe nimic. Toată lumea spune că mașina miraculoasă ar putea fi, dar nimic nu e sigur. Și că tot mai sigur e microbuzul ăla posibil din autogară. Vezi un taxi și te gândești să-l iei până la Lacul Roșu. Cât poate fi? 500 de lei, vine răspunsul scurt. Super. Cât un bilet de avion dus-întors la Veneția. Și uneori îl iei chiar mult mai ieftin. Renunți și te întorci la microbuz. Drăguță, doamna de la autogară, care a apărut între timp, dă un telefon la șofer și-l roagă să treacă să ia niște pasageri… Și vine microbuzul. Arhiplin! Pe interval, sacoșe, traiste, papornițe, saci cu arome care mai de care mai îmbietoare. Cotcodăcitul și sacul care ți se zbate la picioare nu mai au niciun efect asupra ta. Orice, numai să ajungi la Lacul Roșu.

Și, după câteva serpetine interminabile și un peisaj de vis, ajungi. Cu siguranță, efortul a meritat. Zona este divină. Lacul seamănă cu un decor din filmele fantasy. Pierdut în ceață, fantomatic, cu butucii de lemn care se ițesc din apă, cu cotul acela în formă de L, spre care, atunci când te uiți, ai impresia că se pierde undeva spre… Avalon, Lacul Roșu e unul din acele locuri în care știi că trebuie să te întorci. Legendele sunt la fel de frumoase ca el. Localnicii spun că lacul s-ar fi născut dintr-o tulburătoare poveste de dragoste dintre un flăcău din neamul secuiesc şi o fată de-o frumusețe cum numai în legende pot fi, pe nume Eszter. Flăcăul a cerut-o de nevastă, dar a fost chemat în armată, iar Eszter a rămas nemângâiată. În timp ce îşi aştepta alesul, un tâlhar a zărit-o şi s-a îndrăgostit pe loc de ea. A răpit-o şi a dus-o la o peşteră ascunsă, în stâncile Cohardul-Mic. Deşi îi oferea fetei comori și bogății, ea se ruga în fiecare zi munţilor, cu gândul la iubitul ei. Iar munții i-au răspuns şi s-au pornit furtuni cumplite. Au început să se prăbuşească, iar cei doi au fost prinşi sub stânci. Aşa s-a născut Lacul Roşu, în care, se spune, ochii verzi ai lui Eszter pot fi văzuți și azi. O altă poveste este aceea că Muntele Ucigaș s-ar fi prăvălit într-o zi peste o stână și oile și ciobanii ar fi fost zdrobiți. Iar sângele lor ar fi înroșit apele lacului. Însă adevărul istoric ar fi acesta. Lacul Roşu s-a format în anul 1837, prin prăbuşirea unei părţi a muntelui Ghilcoş, fenomen rar întâlnit în natură. Potrivit specialiştilor, numele lacului provine de la Pârâul Roşu, care traversează mai multe straturi de pământ roşu, bogat în oxizi şi hidroxizi de fier. Dar legendele sunt cu mult mai ofertante și mai potrivite cu locul.

OLYMPUS DIGITAL CAMERACuloarea roșie nu se vede tot timpul. Dacă aveți noroc de-o zi frumoasă însă, veți descoperi o culoare cum nu v-ați fi imaginat vreodată că poate căpăta apa, decât dacă în ea picuri cerneală roșie și topești pământ. Dar culorile se schimbă tot timpul și magia locului este la fel de puternică fie că e ceață, seară, dimineață, nor, soare sau înserare… Să te urci în barcă și să o pornești pe lac printre cioturile de lemn și să te pierzi în zare este o experiență ce nu trebuie ratată.

La fel de frumos este traseul Lacului Roșu. Să te pierzi prin pădure, printr-o vegetație ciudată, luxuriantă, un verde ireal de aprins, printre peisaje la fiecare pas mai încântătoare, căci copacii și lacul și culorile, toate par să se schimbe de la un metru la altul. Dacă aveți energie pentru o călătorie de câțiva kilometri buni prin Cheile Bicazului, în jos, spre Bicaz, e o idee bună. Nu veți regreta. O să vă întristeze poate senzația că zona e părăsită, multe spații lăsate în paragină, toate în contrast cu o natură de o frumusețe sălbatică ce-ți taie respirația. Mai ales când te uiți în sus și de-abia zărești cerul printre doi versanți care par să se unească deasupra ta.

OLYMPUS DIGITAL CAMERATraseele pe care le veți descoperi la fața locului sunt multe și toate ofertante în funcție de perioada când mergeți. Iarna e mai complicat… dar peisajul e încă și mai frumos, mai ales atunci când apa e înghețată și totul în jur e alb.

Un apus de soare în fața lacului, când zgomotele se sting încet și soarele se stinge și el, iar apa e nemișcată, straniu de nemișcată, și verdele se pierde într-un abur ușor care plutește la suprafața ei, până când totul se întunecă e un vis! Un telefon care sună strident în acest peisaj ireal tulbură liniștea de la debarcader. Răspunzi și ai vrea ca cel de dincolo să audă frumusețea din fața ta…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.