„În inima nopţii”, un laborator de masacrarea teatrului

Horia Popa

Cititorii noştri au de acum un loc unde se pot exprima şi unde îşi pot spune părerea despre un spectacol sau altul. Considerăm că este necesar, pentru a păstra un bun şi sănătos contact cu publicul, să cunoaştem opiniile celor care plătesc bilet pentru a vedea un spectacol, într-o seară… Revista Yorick le pune la dispoziţie tuturor rubrica Vocea spectatorului.

În inima nopţii – Episodul „Hamlet”, un scenariu de Gavriil Pinte, cu inserții de George Banu și Monique Borie, regia artistică: Gavriil Pinte

Premiul pentru cel mai bun spectacol la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea

În primul rând, n-a fost un spectacol. Nu orice începe cu o reclamă într-un ziar local şi cu o fiţuică ce ţi se vâră în mână şi o vâri jenat în buzunar înseamna „spectacol”… Spectacolul jalnic la care am asistat şi (culmea!) am şi plătit bilet nu are nimic de-a face cu spectacolul şi, mai mult, cu realitatea istorică sau cu arta.

. . . . . .

Acum zece ani, vizitam în particular castelul Helsingør în Danemarca (cel numit „Elsinore” şi făceam reflecţii despre câte interpretări a putut să nască „Hamlet” după Shakespeare. Cu câţiva ani înainte, prin ’98 îmi făceam rost pe la Castelul Cawdor, în Scoţia…

Cawdor e locul unde Shakespeare a scris părţi din „Piesa scoţiană” – cum ştim, aduce ghinion s-o pomenim, deşi unii ar zice de-a dreptul: „Macbeth”.

Ce-mi vine cel mai repede să zic, după toate frazele pe care mi le suprim… e că, nene, ce a comis Gavriil Pinte e un fel de viol. NU chiar viol, pentru ca, deh!, nu te-a împins nimeni să-ţi cumperi biletul. Viol doar pentru că ai încredere în selecţionerii festivalului şi pentru că, până la urmă, accepţi o fatalitate de tipul „wtf, chestia aia fost mai bună, dar vulgul a decis altfel”…

După aia, tot ce se întâmplă e o înşiruire de:

1.Compoziţie. Dude, e asta o compozitie ? Nu, pentru că te mută total aiurea dintr-un loc în altul fără nicio logică. Cum ştim noi, dude, de pe la Peter Brook şi mai departe, astea trebuie să se ţină cumva într-o logică şi ea ar trebu sp-ţi dea o anumită coerenţă. (Şi aici ţin să precizez că nu mă influenţează în niciun fel părerile laudative emise de diverşi neofiţi cu meserii incerte bloggeri- fotografi care n-au nici discernământ, dar nici studiu individual…).

Actorii fac totul, dar TOTUL posibil, să „iasă bine”. Dar totul! Şi e o artă să faci dintr-un text prost ceva inteligibil. Am urmarit aproape două ore braveria asta de distrugere a unui text genial şi transformare într-un dezastru scenic cu patalama (şi i-aş lua în braţe pe toţi actorii dac-aş putea) şi în special pe Anda Tamaşanu, care ştie să facă minuni. (Eram morţi de frig şi ea ne-a resuscitat, ca un mic Smurd, cu arta ei interpretativă). Am aplaudat la sfârşit actorii şi numai actorii, mi s-a parut chiar meritoriu să fii atât de profesionist, încât să te străduieşti să scoţi şi dintr-un concept care în mod normal trebuia să ajungă la gunoi, ceva de arătat.

Biet prinţ Amleth… mulţi fură cei care s-au grefat pe numele tau, întru mare gloria lor. Dar, „alas, alas” nu toţi care se apucă de el ştiu să ducă la capăt cu bine task-ul

2.Structura dramatică. Aici n-am ce scrie pentru că nu există. A fost luat un text clasic de Shakesperare şi făcut harcea-parcea. Până la modul că nu mai poţi să distingi nimic din nimic. Nici caractere, nu mai înţelegi cine e Hamlet, cine e Claudius, cine e Ofelia, nici intriga nu mai există pentru că totul e dat peste cap – se sugerează constant România de dinainte de ’89, cu delatori şi torţionari, dar absolut gratuit şi cu pretenţie de mare găselniţă.

În anii ’80, am văzut spectacole montate inteligent, în care doar se sugera într-o replică scurtă ceva cu trimitere la partid şi Securitate şi toată sala înţelegea şi aplauda – acest spectacol al lui Pinte este exact la antipod: trece o oră fără ca nimeni să înţeleagă nimic, iar reacţia spectatorilor, care e nulă, o demonstrează.

Inserturile din alţi autori sunt lipite pe piesă cu superglue. Nici nu se potrivesc, nici bine nu fac întru nimic. În general, dacă iei un text clasic şi-l prelucrezi, o faci ca să creezi valenţe superioare, să dai valabilitate înspre ziua de azi, cu legături inteligente.

Monologurile interioare ale tuturor, cele care creau intriga şi dădeau coerenţă, sunt distorsionate până la a le face de neînteles, chiar şi pentru un public avizat.

Părţi masive din economia piesei sunt înlocuite cu mişcări scenice (se trântesc şi se rearanjează scaune, în principal).

3.Scenografia şi costumele. Aceste două departamente salvează întrucâtva spectacolul. Deşi e plin de idei fumate de prin anii ’80 şi ’90 (dacă e vorba numai de Shakespeare ne reamintim în principal magnificul TITUS al Juliei Taymor, unde regăsim costume de piele, bocanci, căşti de motociclist, o întreagă antichitate sugerată frumos şi adusă la zi cu mijloace coerente, dar şi obositorul „Eduard al III-lea” pus de Tocilescu la Naţional, cu deja eternele costume de piele şi căşti de motociclist).

Eh, ghinion. Avem, din nou, costume din piele şi bocanci şi chiar un recipient de plastic pentru a sugera marea… Fantoma tatălui e sugerată printr-un morman de saci de plastic spânzurat de tavanul scenei, foarte plastic, recunosc, dar am mai vazut asta în atâtea alte spectacole în trecut că mi s-a acrit.

Avem scaune pentru a înlocui cai, decor, mare, munte, înţeleg… dar s-a mai făcut de mii de ori, şi coerent funcţional, şi cu valoare grafică în scenă. Aici, în spectacolul lui Pinte, nu are decât o valoare grafică, pe alocuri, pentru că dinamica generală a spectacolului, felul cum e condus, e îngrozitor de sincopată…

Atenţia ţi-e în permanenţă solicitată la maximum de decriptarea înţelesurilor ascunse ale textului, astfel încât elementele vizuale, destul de prăfuite, cum spuneam, nu mai pot ajuta cu nimic în economia generală a spectacolului.

Nu mă deranjează că nu mai seamănă cu „Hamlet”, mă hrănesc cu avangarda din fragedă tinereţe şi apreciez mult mai mult orice iese din abordările clasice, însă există o limită pe care nu o încalca niciun creator de artă, aceea a limbajului comun care ne trebuie pentru întelegerea de orice fel.

Dacă pui împreună piese disparate, provenind din autori diferiţi, măcar să ai grijă să faci un colaj inteligent, să fie din familii de forme înrudite. Ah, sau eşti dadaist? Bun, dar tot trebuie să ai o compoziţie rotundă şi inteligibilă.

Ceea ce s-a întâmplat în frumosul cub transparent montat în Piata Ferdinand este o imensă risipă de timp şi resurse materiale. Toate peste toate, nu e nimic, decât un „ceva” care a luat premiul pentru cel mai bun spectacol al Festivalului Internaţional de Teatru de la Oradea.

Restul e tăcere…