În lumea cuvintelor neadevărate – Ce zile frumoase!

Andrei Vornicu

Un cadru static, imuabil, delimitat de bucăți de carton decupate (unite într-o ramificație care delimitează un perimetru existențial îngust), spice de grâu dispuse din loc în loc, sugerând un câmp, dedesubt pământ, iar deasupra un cer care nu se vede. Înfiptă-n sol până la brâu, Winnie, alături de traista ei „mare și mov“ monologhează cât sunt zilele de lungi (și de frumoase – sic!) cu umanitatea, cu Dumnezeu și cu soțul ei, Willie, care mai mult tace și nu se prea vede.

Deși spectacolul teatrului independent Unteatru e în două personaje, performanța actoricească îi aparține în totalitate Sabrinei Iașchevici, laureată pentru acest rol a Premiului „Ștefan Iordache“ la cea de a XV-a ediție a Galei Tânărului Actor – HOP 2012. Actrița reușește o performanță remarcabilă într-un rol privat de mobilitate corporală, bazat doar pe replici, mimică și mișcări ale trunchiului. Deși textul este ofertant și semnificativ, în lipsa unei interpretări viguroase spectacolul ar fi putut plictisi și genera, în cel mai bun caz, reacții de nedumerire. Din fericire, lucrurile nu stau deloc astfel.

Cele două personaje sunt captive ale spațiului și timpului din care nu se pot sustrage și care le alienează constant. Spațiul rămâne același, timpul e repetitiv, reiterând, schematic, aceleași acțiuni, aceleași gânduri, aceleași planuri de traversare lipsită de incidente a zilei în curs; cu alte cuvinte, se exersează cotidian un exercițiu elementar de supraviețuire într-un univers vidat de ascensiuni, miracole și substanță. Piesa lui Beckett repune în chestiune temele sale predilecte, într-un mod sintetic și intens: relațiile interumane, alienarea, sensul vieții, capacitatea sau incapacitatea transcendenței, claustrarea și crizele ontologice. Ceea ce la început pare o enumerare de habitudini prozaice (trezitul, rugăciunea de dimineață, spălatul pe dinți, aranjatul părului, curățatul unghiilor etc.) însoțite de o logoree aproape neîntreruptă și de digresiuni vizând trecutul, scurte reflecții și interpelări ale lui Winnie, încetul cu încetul devine o acumulare de semnificații, de conținut și de poveste.

Winnie e un personaj lipsit de istorie (singurele indicii ale unui trecut „uman“ constau în câteva amintiri fulgurante și referiri abstracte la unele date care au fost și eventual se repetă, pentru a se reconecta acțiunea la prezent), dar valoarea sa este una simbolică. Winnie este o femeie oarecare și, totodată, toate femeile din lume care au un soț și un loc cu care încearcă să se acomodeze la nesfârșit. Prezența lui Willie este mai degrabă decorativă, întrucât acesta nu rostește decât câteva replici (la solicitarea repetată a consoartei), extrem de lent, pe un ton cavernos și răgușit și se deplasează în ritm de melc, târându-se dintr-o parte în alta a scenei, ascuns de decor și văzut doar din spate, în foarte puține ocazii. Rolul său e mai degrabă de contrareplică a lui Winnie, una taciturnă, blazată, parțial subpământeană (când nu se târăște locuiește într-un soi de vizuină nevăzută, mereu în spatele soției sale) și inutilă. În fond, inutilitatea amânduror personaje este evidentă încă din primele momente și este una dintre realitățile pe care Winnie le denunță implicit în cadrul tiradelor vizând nenorocirile ce se abat necontenit asupra omului, zâmbetele antrenate în scop defensiv, atitudinea tendențios-optimistă de natură să devieze depresiile, plictisul incurabil parțial anulat prin verbiaj neobosit, teama de secare a capacității de a flecări neîntrerupt, de a „te părăsi cuvintele“, teama de a fi în continuare tu acum, aici și de a fi același mâine, tot aici.

Titlul spectacolului este, bineînțeles, ironic. Winnie nu are parte de zile frumoase și nici nu dă de înțeles că ar fi avut vreodată parte, cu adevărat, de ele. Doar că odinioară putea suporta totul mai ușor, travaliul era uneori deghizat în căutare, în aventură, în uimire detașată. Acum e agasată de ideea de a-și pierde partenerul de viață, care nu participă, în fapt, aproape deloc la existența ei, în timp ce ea își consumă timpul construind universuri efemere din cuvinte (adică din ea însăși), din noțiuni și din obiectele pe care le are la îndemână. Centrul de greutate îl reprezintă sacoșa în care își depozitează singurele proprietăți materiale pe care le posedă, printre care se află și un pistol cu care dialogheză intermitent, ducându-ne cu gândul la copacul din Așteptându-l pe Godot: obiect decorativ, obiect inutil sau obiect de care să te spânzuri în cazul în care te-ai săturat să aștepți.

Spectacolul devine treptat o splendidă metaforă paradoxală a existenței umane: pe măsură ce încercăm să avansăm spre cer, atrași irepresibil de o forță gravitațională inversată, ne afundăm de fapt tot mai adânc în pământ, îngropându-ne treptat, pe măsură ce moartea ne trage de pantofi.

Marele merit al Sabrinei Iașchevici constă în abilitatea de a dinamiza replicile, variind dibaci registrele tonale, și de a conferi multiple game de expresivitate fizionomiei unui personaj de altfel destul de plat, uniform și previzibil. Și, în primul rând, să nu omitem remarcabila virtuozitate cu care interpretează diverse bucăți, în special finalul spectacolului, făcând uz de o dicție impecabilă și de o capacitate înnăscută de a juca la un debit verbal extrem de alert, capabilă totodată de a capta nuanțe, variații, schimbări bruște de expresie racordate la replici, mai exact rapid, sofisticat și expresiv în același timp. Asta în timp ce personajul ei este absorbit de sol, până la dispariția totală în pământ, adică în neant, în uitare și anihilare. Și replica redată obsesiv, ca un refren blocat: „Și nicăieri niciun cuvânt adevărat.“ Și tot așa. Și scena rămâne doar decor. „Și nicăieri niciun cuvânt adevărat.“ Adevărat…?