Ruxandra Ştefan
Divanul FNT intitulat Cum se mişcă teatrul? l-a avut ca invitat pe coregraful Gigi Căciuleanu. Aşa cum a mărturisit însă, nu simte că sensul cuvântului coregrafie este cel mai protrivit pentru a-i defini munca… „sună ca tipografie”. Se consideră, mai degrabă, „făcător de dansuri” aşa cum spune despre doamna Miriam Răducanu: „o făcătoare de dansuri, dar mai întâi de toate o făcătoare de minuni.” Consideră că rolul lui este acela de „catalizator de energii”, misiune grea ce îl epuizează, dar „pe undeva se reînnoiesc aceste energii, nu ştiu de unde Dumnezeu… poate chiar de unde – Dumnezeu.”
A ajuns la dans prin dorinţa de libertate cu care a fost contaminat de profesoara sa, doamna Papa care „m-a învăţat libertate, cultură, artisticăraie, zicându-mi că cel mai bun spaţiu de repetiţie este tramvaiul, pentru că ai timp să îţi desfăşori mişcările în cap”. Pina Bausch a fost cea de la care a învăţat dans: „Eu îi datorez foarte mult Pinei Bausch. Este insondabil de mare. De asta nu m-am dus la filmul lui Wim Wenders, pentru că vreau rămân cu Pina cum o ştiu eu. Pina a fost o dansatoare minunată… leneşă, dar dansa ca un dinozaur. Eu nu mai puteam dansa când mă uitam la ea, pentru că apărea pe scenă şi era un fel de Godzilla, o minune, o frumuseţe, o splendoare. Ea a reuşit să-i transforme pe dansatori în actori. De aici, formula de teatru-dans. Ceea ce mă seduce în teatru este că autenticitatea se caută. În dans ne mai contaminăm.”
Continuând crezul Pinei Bausch, Gigi Căciuleanu îşi cataloghează operele drept „teatru-coregrafic”: „Vreau să fac altceva. Să-l transform pe dansator în actor, ca apoi să-l retransform în dansator”. Exemplul sunt „dansatorii din Chile pe care am încercat să-i aduc din starea de crin în starea de cartof şi după să-i readuc în starea de crin.” Această metodă este „o modalitate de a redescoperi umanul din ei şi din mine. Chile e un fel de Danemarca a Americii de Sud, unde oamenii vorbesc cu gura închisă. La fel şi dansează. Când i-am zgâriat un pic a ieşit lavă.” Aceste afirmaţii dovedesc, precum singur mărturiseşte, că este interesat cu precădere de mecanismele interne ale dansului, nu numai de cele externe care până la urmă ţin de tehnică. Doar suflul interior este cel care le învesteşte cu sens.
Întrebat dacă are voce, Gigi Căciuleanu a răspuns: „Am voce, dar nu cânt. Cânt în duş ca în filmul lui Woody Allen. Am ureche de auzit, dar nu şi de reprodus. Muzica pentru spectacole o tai din memorie, îmi notez minutele, nu ştiu să lucrez cu programele de ultimă oră.” A înţeles că şi „vocea e corp”, atunci când şi-a dat seama că „Mozart e inciopârţibil”, deci, extrapolând, muzica e corp, iar „teatrul-coregrafic e o orchestră”. Sau poate matematică… „eu când eram mic spuneam că vreau să fiu clovn-matematician. Am devenit clovn- matematician. ” Îşi aminteşte cu drag şi povesteşte cu mult umor despre rolurile de bufon, dansate în diferite spectacole (Lacul, Grădina cu flori) care nu au dus lipsă de peripeţii, precum despărţirea celor doi munţi din butaforie, fapt ce a necesitat un şpagat neprevăzut sau cortina care nu voia să se ridice tocmai în momentul în care urma să intre în forţă cu o piruetă dublu tur. Unind două sintagme spuse „pe divan” de Gigi Căciuleanu reiese că: „Viaţa e o bufonadă, iar râsoterapia este cheia ei.”
Fiind apreciat pentru echilibrul perfect de care dă dovadă în mişcare, în ciuda înălţimii peste media obişnuită în rândul dansatorilor („eu sunt înalt, de obicei erau mai mititei”), Gigi Căciuleanu aminteşte că alegerea unui punct fix este sfântă: „o foaie albă (agăţată la intrarea în culise) şi mă învârteam.” În legătură cu acest raport dintre mişcare şi echilibru, este de părere că „fotograful prinde mai bine mişcare decât cel care filmează – mă lasă să brodez pe marginea ei şi… îmi plac mai mult fotografiile de la fotbal faţă de cele de la dans – o mişcare şi o imagine inedită în spaţiu, pentru că jucătorii se gândesc doar cum să bage golul”. Şi aici este vorba tot despre acel punct fix, ţinta care, în dans „nu trebuie să fie cum, ci de ce. Pina ştia de ce.”
„Eu pot lucra doar cu oameni pe care îi iubesc”, pentru că, la teatrul Pinei dintr-un orăşel izolat cum este Essen-Werden, „ideile se năşteau la cantină, publicul eram noi şi studenţii. Aveam voie tot. Autocenzura era singura cenzură existentă acolo: calitatea oamenilor din jurul tău te obliga. Erau oameni frumoşi, şcoliţi, nebuni, trăsniţi total… foarte modeşti.”
Gigi Căciuleanu este apreciat pentru felul în care a reuşit să aducă viaţa înăuntrul lumii dansului. Este convins că mai sunt încă foarte multe de descoperit, în ciuda ideii că „nimic nu-i nou sub soare”. Când i s-a spus, la un moment dat, în urma unui spectacol jucat în Rusia sovietică „tovarăşe Căciuleanu, v-aţi depăşit rolul”, a răspuns: „Mai bine îl depăşesc eu pe el, decât să mă depăşească el cu mine”, afirmaţie ce întăreşte propria-i credinţă conform căreia „OAMENII CARE TRĂIESC INTENS NU AU ANI, AU MOMENTE.”
Print