În Teatrul Ţăndărică de la 16 ani

Într-una din ultimele seri ale Festivalului Internaţional al Teatrului de Animaţie, care s-a desfăşurat la Teatrul Ţăndărică, s-a decerant un premiu de excelenţă pentru corpul tehnic al teatrului unui „personaj” cu totul special. Vasile Gheorghe lucrează „la lumini” în Ţăndărică de când avea 16 ani. Teatrul a împlinit 65 de ani, iar el 60 de când se află acolo. Am stat de vorbă despre jumătatea lui de secol petrecută printre păpuşi şi marionete şi despre cum s-a schimbat lumea de-atunci şi până acum.

„Am venit la vârsta de 16 ani în teatru, aveam un unchi care lucra aici, împreună cu soţia lui. Ea era actriţă la marionete, Gabi Mironescu. Şi uite că am rămas până la 76 de ani. Când am venit în teatru, primul spectacol pe care l-am făcut la lumini se numea <Găinuşa harnică>, regizoare artistică era Rene Silviu, fiica proprietarului magazinului Lafayette. Ei au făcut începuturile. Avea şi o soră, Ştefi Mefianu, care a plecat pe urmă în Statele Unite… În echipa de marionete era atunci dna Dorina Tănăsescu, absolut extraordinară, când punea mâna pe o marionetă ziceai că e vie… Astea sunt amintirile. Unchiul m-a adus. Am venit, am văzut, mi-a plăcut şi am rămas aici.”

Cum arăta Bucureştiul atunci? „Mi-l aduc aminte… În centru, era ca după bombardament… În pasaj, unde este acum Teatrul Odeon, unde s-a făcut hotelul Majestic, era bombardat, dărâmat, unde este magazinul copiilor era dărâmat. După război erau multe clădiri demolate. Şi pe Academiei… Maşinile erau rare, am apucat şi trăsurile, dar era mai liniştit, oamenii erau mai calmi, mai săritori.”

L-am rugat să-mi spună povestea Teatrului Ţăndărică, aşa cum a trăit-o el, din interior, de la pupitrul de lumini, aşa cum a văzut-o în atâţia ani evoluând, schimbându-se, generaţii întregi de păpuşi trăind şi dispărând, generaţii de actori schimbându-se, directorate, regimuri politice, poveşti, copii care au devenit oameni mari sau artişti mânuitori de păpuşi ei înşişi… „Teatrul Ţăndărică devenise Teatrul de Stat în 1949 şi prima directoare a fost dna Margareta Niculescu, care a rămas până în 1986, când a venit dna Tonitza. Teatrul exista din 1945 şi jucau într-o baracă aici, unde este Magazinul Unic pe bulvardul Bălcescu. În 1949 s-a făcut prima sală sub Teatrul Giuleşti. Mai există şi acum. Acolo a fost Teatrul lui Sică Alexandrescu înainte de război. Iar la intrare era vestitul bar chinezesc Fu Chang. Îl ţin minte, eram copil şi ne jucam pe-acolo, făcuseră magazie de decoruri din bar.

Sediul în care am venit eu era pe-acolo pe unde este Institutul de Arhitectură, după aceea s-a mutat mai sus, când s-a dat în folosinţă sala de marionete, chiar vizavi de biserică. Şi acolo s-a construit sala, fusese o arenă de popice, a nemţilor mi se pare, şi după aceea în 1953, a devenit sala Teatrului Ţăndărică. Şi a funcţionat până în 1966 când s-a demolat şi s-a făcut Institutul de Arhitectură…

Atunci erau două secţii distincte, era secţia de păpuşi care lucra numai cu păpuşi şi cea de marionete în care erau numai marionete. Acum e altă lume, lumea a evoluat. Teatrul e şi el în pas cu vremea.

Cea mai grea perioadă a teatrului a fost… prin ’53 când s-a refăcut scena Teatrului Naţional, care funcţiona acolo, la Giuleşti. Şi pe noi, Teatrul Ţăndărică, ne-a scos de-acolo şi jucam prin diverse săli, nu aveam un sediu… ne mutam dintr-o parte în alta. Atunci mi s-a părut o perioadă mai grea. Pentru mine? Eu nu pot să spun c-am avut vreo perioadă mai grea. Înainte mai stăteam şi noaptea să facem luminile pentru vreun spectacol. Dar îmi plăcea, eram şi tânăr atunci…”

Dacă ar fi să dea timpul înapoi spune că nu ştie ce-ar alege. Deşi… „Teatrul e o meserie şi o pasiune pentru mine. Dacă aş lua-o de la început, m-aş adapta la timpurile actuale. Mă uit înapoi şi mi se pare că a trecut vremea aşa de repede…

Am avut la un moment dat propunerea să merg la Naţional, dar nu ştiu de ce n-am plecat, aşa a fost să fie. Era prin ’65. Îmi plăcea mai mult cu păpuşile că mă obişnuisem. După aia n-am mai vrut niciodată să plec. Acuma dacă stau două-trei zile acasă parcă-mi lipseşte ceva.”

Îşi aminteşte de multele spctacole la care a lucrat şi-l rog să aleagă unul. O imagine, un gând…

„În 1960 mi-amintesc că dl Penciulescu a montat <Micul Prinţ>, un spectacol foarte frumos, cu scenografia lui Ştefan Caprinski, un polonez care emigrase în România. Şi, când făceam luminile, mi-amintesc că dl Caprinski avea o vorbă. Dacă îi puneam o culoare aşa mai densă, el spunea aşa stricat <Ghiţa, pune-mi te rog o şaiba spalacita!>

Şi apoi imaginea unei păpuşi, cea mai frumoasă păpuşă, pe care n-o poate uita… „Marioneta lui Ţăndărică, făcut cam prin ’50. În tricou în dungi, pantaloni scurţi, cu o scufiţă pe cap, cu nasul obraznic. Aşa arată Ţăndărică!”