Într-o mică vale uitată din Polonia curge un pârâu. Printre copacii pădurii, Vitek şi Alina se iubesc, îşi fac jurăminte, se joacă serios de-a Romeo şi Julieta, sunt copii frumoşi care au încă voie să greşească. O mamă îşi creşte băiatul cu dragoste sufocantă şi îi dictează viitorul. Vitek o ascultă conştiincios, din respect pentru amintirea unui tată care s-a spânzurat. Doi absolvenţi de liceu trăiesc ultimele momente de huzur dulce în compania bătrânelor domnişoare de treizeci de ani; fac spiritism, beau vin cu prafuri, dansează tango şi caută prilej de sărutări. Vitek e tânăr, ambiţios şi şarmant, cucereşte lejer şi se lasă purtat de viaţă.
O poveste veche, simplă şi banală – iubire, nebunie, moarte, iluzii, tinereţe; cum trăiau aceşti iluştri anonimi în vara anului 1939, ascultând Ostatnia niedziela, atât de siguri de imposibilitatea războiului, la adăpost de bombardamente, când Puşca-cavelira era doar un joc de cuvinte.
Nu acesta este spectacolul „Ultima zi de tinereţii” în regia lui Yuri Kordonski. El este o stare. Emoţie, candoare, energie, apa tulburată de paşii actorilor, frunze, trunchiuri mutilate de copaci suspendaţi, un ponton, o poveste şi un Necunoscut. În letargia premergătoare furtunii numite Al Doilea Război Mondial, Vitek întâlneşte un stărin care îi spune pe nume şi îl întreabă de bunica, apoi de fotografia tatălui, de mama şi îi spune că va iubi o fată brunetă cu părul prins în coadă, pe nume Renea, care în timpul războiului fuge prin Lituania în Suedia unde i se pierde urma. E ciudat, bărbatul ăsta blând şi zâmbitor, cu pălărie şi mantou care ne povesteşte despre Vremea aceea când oamenii şi caii nu se iubeau, dar trăiau fericiţi, despre păcat şi cum a fost el uitat de oameni, despre maturi şi tinerii care le-au luat locul – atât de plăpând, de duios, cu umor, detaşare, venit de nicăieri şi plecând către niciunde.
E o bucurie să îl asculţi şi să vezi înaintea ochilor minţii coamele şi cozile împodobite ale cailor; te trec fiori când te gândeşti la pedepsele grele primite pentru păcate, la sputa tuberculoasă şi rănile purulente; te pune pe gânduri ideea că maturul diform îl înjoseşte pe cel încă ne-matur îmbrăcându-l în pantaloni bufanţi, tricouri cu guler marinăresc, căciulă legată sub bărbie şi mănuşi cu un singur deget legate între ele cu un şnur de lână – pentru ca să nu le piardă, de-aia!. Nu vreau să recunosc că ştiu cine e acest personaj bizar. Ar fi prea crud. Ţine de fiecare în parte să descopere, luându-şi timp, la un moment dat, nu ştiu când, identitatea celui care spune de la bun început că râul se va întuneca şi se va înroşi.
Ce trebuie să ştiti e că Necunoscutul este interpretat de Marian Râlea; şi este într-adevăr duios, blând, cald, copilăros, are umor, îţi mângâie sufletul şi, poate, îţi umezeşte ochii doar datorită lui. Simţi nevoia să îl ocroteşti. Cea mai frumoasă şi mai tulburătoare amintire cu care am rămas este silueta lui într-un colţ, în spatele scenei, ruşinat, chircit, cu cacul plecat, martor subtil şi tăcut la scena de dragoste dintre protagonişti. Yuri Kordonski a făcut încă o dată minuni cu acest copil sensibil, mare şi inimos!
Imaginile curg prin apa pârâului, iar dacă te laşi dus de cursul lui, nostalgic, îmbătat şi imatur, ajungi să tânjeşti la propria existenţă interbelică în care totul e posibil. Rezolvările regizorale sunt impresionante pentru că transformă un text aproape anost – dramatizarea după romanul „Cronica incidentelor unei iubiri” a lui Tadeusz Konwicki – într-un damf parfumat de alcool, acompaniat de acorduri sacadate, în care realitatea şi fantasticul nu mai ţin doar de convenţie scenică, ci devin complementare ca într-un vis-treaz. Grija pentru detalii şi măiestria de a spune frumos o poveste pe care Yuri Kordonski le demonstrează cu fiecare nouă montare, parcă din ce în ce mai rafinat şi mai potent-creator, s-au întâlnit fericit cu fantezia, spiritul ludic şi forţa devastatoare a soluţiilor simple pe care Dragoş Buhagiar le experimentează cu fiecare scenografie halucinantă pe care o semnează. Dintr-un pârâu sugerat, frunze de plastic şi copaci mutilaţi prin aşchiere se naşte o lume vibrantă. Şi apoi ploaia roşie cade şi colorează firul apei, în sunet de alarmă anti-aeriană, un trup chinuit a căzut, bărci de hârtie plutinde se amestecă printre pietre şi personajele pregătite de război se aliniază în spatele unui panou translucid pe care stă scris mare, cu ruj roşu, 1939. Un tablou vivant post-modern.
Alexandru Malaicu, Veronica Arizancu, Diana Fufezan, Constantin Podu, Ofelia Popii, Iulia Popa, Serenela Mureşan, Cristian Stanca – actorii Teatrului “Radu Stanca” din Sibiu care, deşi nu au aceeaşi căptuşeală emoţională ca trupa de la Bulandra, compun, mai degrabă tehnic, sentimente puternice şi transmit impecabil o stare perfect acordată. Cu un joc mai apropiat de Brecht decât de Stanislavski, fiecare contribuie la împlinirea acestei experienţe numite Ultima zi a tinereţii.
Timpul e răbdător, tinerii se îndrăgosteasc şi ratează stângaci sinuciderea din iubire, mama tarată îşi chinuie fiul, tatăl autoritar îşi bruschează fata, domnişoarele trecute încă mai speră la marea dragoste, iau somnifere şi plâng, un Necunoscut moare înecat, vine războiul, iar pârâul, frunzele şi copacii rămân să ne spună povestea lor.
Print