Ianuarie. O seară înghețată de iarnă ce prevestește zile cu ninsoare. În drum spre Unteatru m-am abătut prin parcul Izvor. Nimeni. Liniște și ger. Înțeapă puțin, dar e bine, totuși. Mă duc la teatru.
Un nou proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, produs de Asociația T.E.T.A. și BRD Groupe Société Générale și găzduit de UNTEATRU se numește instigator „Înapoi în iarnă”. Text și regie Andreea Cristina Borțun, pe care o știm cu toții drept copilul-minune de la Ideo Ideis. Alături de actorul Alexandru Ion, cei doi au inventat praful magic pentru revitalizarea orașului Alexandria. Și au reușit. Festivalul lor reprezintă un reper în rândul evenimentelor culturale importante și cool, unde fiecare tânăr își dorește să ajungă măcar o dată.
Scenarist și regizor, Andreea Borțun a absolvit în 2013 Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, Facultatea de Film și apoi a plecat la BARD College în Berlin. A câștigat în 2014 competiția Canon Short Film de la Berlinale Talents cu scurtmetrajul Love Locker. Filmul său de debut, Blue Spring, a fost selectat în 2015 în competiția oficială a celei de-a 40-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Toronto. În același an a participat la Edinburgh Fringe Festival cu prima ei piesă de teatru, Ashes Afar. De asemenea, este co-fondator al programului internațional pentru scriitori „Pustnik”. La cei 27 de ani ai săi, Andreea vrea să se înțeleagă pe sine prin intermediul artei. Așadar, se împarte între teatru și film, se lasă inspirată de tot ce o înconjoară, de la o melodie pe care o ascultă pe repeat până la amintiri care au marcat-o într-un fel sau altul și nu se oprește din căutat și din experimentat. Despre ceea ce creează pe hârtie, ea spune: „În general scriu despre lumi care sunt decupate din realitate. Poate fi ușor trecut spre fantasy, dar nu e; e realism magic.”
„Înapoi în iarnă” pornește de la o premisă ofertantă, dar și extrem de controversată: revolta. A țării. A familiei. A sinelui. Textul propune spre dezbatere problematici dureros de acute și de actuale, desprinse din cotidianul pe care îl cunoaștem cu toții. Autoarea a construit două personaje austere, doi frați vitregi care se reîntâlnesc după mai bine de zece ani. La început ei nu știu aproape nimic nici unul despre celălalt, dar nici despre ei înșiși. Spectacolul se dorește a fi o incursiune a lor în trecut, o căutare a identității pierdute în timp, o clarificare și o explicație a dezrădăcinării de locul în care s-au născut. Cam așa ar suna firul principal al poveștii. Mai apar pe fundal și teme precum România în tranziție, protestele anti-corupție, LGBT, anti-LGBT, instabilitatea politică, relația tată-copil și cadrul familial. Invariabil, toate acestea compun realitatea zilelor noastre. Le trăim, le înțelegem mai mult sau mai puțin, dar cât de bine reușim să vorbim despre ele?
Din punctul de vedere al dramaturgiei, piesa capătă o tonalitate ușor repetitivă. Scenele sunt perfect egale între ele, fără crescendo-uri, momente de tensiune și de eliberare. Așa cum începe spectacolul, la fel se și termină. Andreea Borțun lansează mai multe direcții ale firului epic, care se intercalează pe parcurs, însă fără un nod de legătură prea temeinic. Intențiile auctoriale nu sunt suficient de clare și de sigure, ceea ce face spectacolul să fie unul expozitiv. Protagoniștii narează foarte mult, iar dialogul lor pare lipsit de substanță. În mod vădit fiecare dintre frați ascunde un alt tip de suferință, o dramă individuală și tacită. El conștientizează respingerea societății la adresa sexualității sale, dar se complace. Preferă singurătatea și tumultul interior. A uitat să zâmbească, a pierdut plăcerea de a fi cu celălalt și de a face dragoste. Trăiește prea puțin. Ea fuge de tot: de sat, de tată, de ceea ce a devenit, de copilul pe care îl așteaptă. Vorbește mult, fumează iarbă, reacționează din impuls, vrea să facă bine, vrea să fie revoluționară, să pară puternică. Trăiește prea mult. Dar pe dinăuntru are frustrări și goluri sufletești care o macină. S-a întors în căutarea unui „acasă” care nu există. Povestea în sine a fraților conține un dramatism tulburător. Însă textul vine cu încă ceva, cu încă un mesaj, cu încă o informație pe care trebuie să o asimilezi și să o așezi în the big picture. Nu îți lasă timpul necesar să te prinzi în traumele cu care ei se confruntă. Este o piesă despre intimitatea omului și frământările sale? Despre omul social? Despre responsabilitatea civică pe care trebuie să o avem? Cred că este prea mult cu toate astea. Cantitatea lor face ca adevăratele probleme să își piardă substanța și gravitatea.
Din perspectivă regizorală, spectacolul nu are prea multe artificii. Scenografia Andreei Săndulescu utilizează un perete din lemn, pe care actorii îl modelează cu ajutorul anumitor secțiuni care se desprind și devin obiecte uzuale. Trecerile de la o scenă la alta sunt marcate cu ajutorul unor proiecții realizate de Oana Barbonie (visual artist) și Roxana Bain (sound designer), care au legătură cu subiectele și fac o introducere stilizată pentru ceea ce urmează. Dar nu vin neapărat în ajutorul spectacolului, ci doar oferă timp actorilor să își schimbe (destul de des) costumația și așezarea în spațiu a decorului.
Cei doi frați sunt interpretați de actorii Cosmina Stratan și Alexandru Ion. Deși carismatici și autentici, de această dată ei nu reușesc să salveze spectacolul pentru că textul nu le dă datele necesare. Ca și în cazul spectatorului, actorii trebuie să parcurgă prea multe informații, pe care apoi să le joace și să le transmită. Există anumite fragmente în spectacol când reușesc să te aducă în povestea lor și să emoționeze. Alexandru Ion compune un dublu personaj cameleonic, bine delimitat, cu particularități și individualitate. Lucrează cu grijă la ceea ce spune, la gestică și privire, la modul și intensitatea cu care dă textul. Cosmina Stratan își abordează personajul cu naturalețe și spontaneitate. Cu o expresivitate aparte a chipului, te trimite cu gândul la Voichița din După dealuri. Are ceva filmic pe care teatrul nu îl poate evidenția la fel de bine. Însă, la final, tremurul din voce care o trădează și cele câteva lacrimi pe care le ascunde atunci când își citește lista to do pentru copilă însumează cel mai veridic moment al spectacolului. Ca un fel de ultim acord de vioară al cărui ecou persistă încă puțin în tine.
Spectacolul „Înapoi în iarnă” e un fel de reminder al lumii vitrege în care coexistăm. Dar nu provoacă reacții, nu te lovește așa cum te-ai fi așteptat, nu te face să plângi deși propunerile dramaturgice ar fi putut provoca un astfel de impact. Nici măcar nu te face să conștientizezi că se întâmplă lucruri grave afară pe stradă, în frig, în iarnă, cât noi stăm la teatru, în căldură. Cu ce e diferit față de știrile de la tv sau de o carte pe care o citim? E prea mult despre toate și prea expozitiv. Lipsa conflictului dintre personaje e un real pericol în teatru, iar doi actori talentați nu pot construi ceva dacă textul nu le oferă instrumentele necesare. Cel puțin nu de data asta.
E iarnă… și afară, și înăuntru.
Teatrul UNTEATRU
Înapoi în iarnă de Andreea Cristina Borțun
Distribuția: Cosmina Stratan și Alexandru Ion
Regia: Andreea Cristina Borțun
Scenografia: Andreea Săndulescu
Visual artist: Oana Barbonie
Light designer: Marius Apopei
Sound designer: Roxana Bain
Voice over: Alexandru Bogdan și Gabi Costin
Foto: Adi Bulboacă
Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, produs de Asociația T.E.T.A. și BRD Groupe Société Générale și găzduit de UNTEATRU.
Bravo, fata Brailei!