Un spectacol precum cel cu Domnișoara Iulia de la Teatrul Regina Maria din Oradea, ridică o problemă delicată. Aceea a răspunderii pe care și-o asumă conducerea artistică a unei instituții de spectacole atunci când decide să gireze debutul în profesie al unui creator. Chestiunea devine încă și mai complicată în clipa în care creatorul în cauză este regizor. Așa cum este cazul lui Alexandru Weimberger-Bara care a optat pentru o piesă celebră a lui Strindberg. Pentru Domnișoara Iulia, scrisă între 1887-1888.
Precum mulți, foarte mulți alți colegi de generație, Alexandru Weimberger-Bara se arată perfect convins de teoria că orice mare reprezentant al dramaturgiei clasice (sigur, Strindberg înseamnă un clasic al modernității, un scriitor ale cărui origini creatoare se găsesc în revoluția întreprinsă în teatru de Ibsen) este obligatoriu contemporanul nostru. Iată însă că în urmă cu vreo trei ani George Banu a propus o distincție clară, care nu se limitează doar la deosebirile dintre Shakespeare, contemporanul nostru, o contemporaneitate percepută însă substanțial altfel decât aceea intuită în cartea-cult a lui Jan Kott, și Cehov-aproapele nostru. În ceea ce mă privește, cred că Strindberg ne este mai degrabă un aproape. Spre deosebire de mine, Alexandru Weimberger-Bara socotește, pesemne, că Strindeberg îi este contemporan. Numai că traduce respectiva contemporaneitate la nivel strict formal, fără a-i argumenta scenic profunzimile. Fără a dovedi nici consecvența necesară.
Așa se face că în primul lui spectacol de pe scena Teatrului Regina Maria din Oradea avem de-a face cu trei niveluri temporale. Primul este mult mai aproape, dacă nu cumva chiar se confundă cu perioada în care a trăit și a creat Strindberg. Așa mă îndeamnă să cred textul rostit de cei trei actori care îi joacă pe Iulia (Anda Tămășanu), pe Jean (Sorin Ionescu) și pe Kristin (Lucia Rogoz), text care nu pare să fi suferit modificări majore prin comparație cu ceea ce ne-a lăsat August Strindberg. Așa mă îndeamnă să cred costumele pe care le poartă interpreții. Ele sunt creația scenografei Vioara Bara. Nu pot însă să nu dau expresie nedumeririi încercate în momentul în care l-am văzut pe lacheul Jean pregătindu-se să o însoțească la biserică pe Kristin, în ținută de mare dandy, cu cămașă cu jabou și diamante.
Al doilea nivel temporal propus de Alexandru Weimberger-Bara este acela al contemporaneități noastre imediate. Îi conferă consistență decorul (Vioara Bara), apariția unui grup de tineri (Nadina Urs, Raluca Georgiana Costa, Anda Patricia Iivaroși, Șerban Ionuț) care se bucură de toate libertățile oferite de noaptea de Sânziene și ilustrația muzicală.
În fine, cel de-al treilea nivel este unul intermediar. Reprezentat de câteva elemente de recuzită, printre care telefonul cu care Jean comunică cu domnul conte, tatăl Iuliei. Model din anii ’70-’80 ai secolului XX.
Toată această succesiune de inconsecvențe stilistice poate să îi scape unui începător în profesie, așa cum este Alexandru Weimberger-Bara. Care mai are multe de învățat și în ceea ce privește lucrul cu actorii. Ele puteau fi însă lesne sesizate de oameni cu vechime, dar și cu ceva știință în profesie, așa cum se presupune că ar fi directorul general, directorul artistic, consultanții artistici, secretarii literari care aveau obligația nu doar profesională, ci și morală, colegială de a mai trece din când în când pe la repetiții. Nu a fost să fie. Rezultatul? Un ecart între ceea ce se vede și ceea ce se rostește pe scenă. Iar în reprezentația văzută de mine, a mai intervenit și nedorita cădere a textului lui Strindberg într-un aberant registru comic.
Teatrul „Regina Maria” din Oradea
DOMNIȘOARA IULIA de August Strindberg
Traducerea: Valeriu Munteanu
Regia artistică: Alexandru Weimberger-Bara
Scenografia: Vioara Bara
Cu: Anda Tămășanu (Domnișoara Iulia), Sorin Ionescu (Jean), Lucia Rogoz (Kristin) și Nadina Urs, Raluca Georgiana Costa, Anda Patricia Uivaroși, Șerban Ionuț.
Data reprezentației: 16 ianuarie 2019