„Nicio antologie a visului – katharctic sau morbid, estetic sau psihanalitic – în literatura noastră nu va putea ocoli, cred, cele 16 condiții din Dacă adormi, plus monologul <biblic> din Fericitul Serapion, posibilă pereche peste vremi a eminescianului sihastru Euthanasius din Cezara“, scrie Dan C. Mihăilescu pe coperta a IV-a a unei antologii de poeme și prozopoeme semnate de Mihai Măniuțiu. În acest volum editat în 2012, după care autorul a publicat și alte volume, s-au strâns texte poetice în care nimic nu e imposibil, nimic nu e vetust nimic nu e comparabil. Totul se leagă și nimic nu se leagă, într-o carte de citit, dacă nu ați făcut-o încă, cu gândul la spectacolele regizorului Mihai Măniuțiu, poate mai ales la cele din ultimii zece ani.
„În Balkanya, eu și ceilalți demoni“, o carte în care palpită tot ce se poate închipui și încă ceva în plus când vine vorba despre lumea fără margini a visului. Fascinat și dominat de irațional și de imaterial, de impalpabil și de inexplicabil, poetul care vorbește în acest volum este legat cu fire subțiri, dar trainice, de regizorul care a pășit prin atâtea creații pe tărâmul visului: amețitor, discotinuu, suprinzător, cu forme și contururi incerte, cu melanjuri de nedescâlcit, cu un imaginar atotcuprinzător. Așa cum îi stă bine unui artist din mileniul III, familiarizat cu scepticismul și relativismului „omului recent“, cu sensurile mișcătoare ale artei, cu vanitas vanitatum resemnizat în duh postmodernist. Refuzând imagistica duală, poetul Mihai Măniuțiu construiște între sens și nonsens, între alb și negru, între comic și tragic, mereu în spațiul dintre contrarii. Reface mitologii, rescrie trasee bătute în imaginarul literar și teatral, recompune, reasamblează, resituează, luându-și toată libertatea oniristului și a iconoclastului. Lumile se amalgamează și peste tot plutește sentimentul unui sfârșit. Ceea ce nu înseamnă că nu găsim imagini de început de lume, de început de viață. Reminiscențe biblice se întâlnesc cu peisaje apocaliptice, manechinele și ființele de plastic abundă, totul e vis și, totuși, totul doare. Spre exemplificare, secvența „capcana“ din seria „Kathabasis“: „S-au stins luminile, una câte una, s-au pus măști de plumb deasupra lucrurilor, cu țesătura prea rară, au fost azvârlite în flăcări, în mod inutil, desuet, câteva obiecte de preț – după care, firește, clonțul de oțel al mașinăriei nou-nouțe și încă neîncercare a străpuns exact prin mijloc și cu o precizie exemplară pilonii anume făcuți să poată fi străpunși. Ne-am mușcat buzele, ne-am încleștat pumnii de balustrade și, în aceeași clipă, aproape intolerabil de crud, dar fără nicio atingere de prisos, fără risipă, s-a auzit, distinct și înalt, lamentoul Verbului indescifrabil – al Verbului însuși, umblând prin noapte, tiptil, furișându-se în întuneric, pe urma copiilor ce au întârziat, vicioși, la piața de fructe și lapte“.
Subtilitatea lui Mihai Măniuțiu eseistul teatral, pe care am descoperit-o citind, acum mulți ani, textele despre Shakespeare din „Cercul de aur“, se confirmă în volumele de literatură ale autorului, care și-a încercat mâna și în proză, și în poezie. Creatorul de teatru cu valențe de teoretician, așa cum se dezvăluia în primele sale volume de eseuri, se dezvăluie acum, în ultimii ani, prin volumele sale de literatură, respingând granițele dintre genuri și poetici. La început de an, când se fac planuri, putem merge împotriva obișnuinței și putem alege o carte care ne-a scăpat, o carte de poeme și prozoeme, cum se publică atât de rar în România, în care trăiește un teatru personal, populat cu umbre și contururi vagi, departe de tot ce fix, rigid, limitat.
Print