Despre Ariane Mnouchkine și Théâtre du Soleil, casa și creația ei de o viață, s-a scris enorm. Critici de teatru și eseiști fascinați de ce au descoperit și redescoperit în teatrul din pădurea Vincennes au semnat studii laborioase ori eseuri în care au lăsat deoparte hermeneutica și critica propriu-zisă pentru a-i da imaginației ce-i al imaginației. Cea mai valoroase scrieri publicate în România pe această temă sunt cele două volume editate de Fundația Culturală Camil Petrescu și intitulate „Ariane Mnouchkine” (introducere, selecţie şi prezentare de Beatrice Picon-Vallin) şi „Ariane Mnouchkine. Arta prezentului. Convorbiri cu Fabienne Pascaud”.
Lor li se adaugă acum un studiu al criticului de teatru belgian Bruno Tackels, aflat sub mirajul spiritului care domnește în La Cartoucherie. Până începe ediția 2013 a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, unde va fi prezentat, puteți citi în avanpremieră un fragment din volumul său „Ariane Mnouchkine și Théâtre du Soleil”, în curs de apariție la Editura Nemira. Traducerea este semnată de Eugenia Rotescu, iar prefață îi aparține criticului de teatru George Banu.
„Traiectoria Théâtre du Soleil este pur şi simplu excepţională. O veritabilă excepţie. Un parcurs colectiv de creaţie care nu are cu adevărat niciun echivalent şi care străluceşte în lumea întreagă. Patruzeci şi opt de ani de angajament fără greş, dublaţi de o inventivitate pusă fără încetare în slujba meseriei. Da, o excepţie pură într-un peisaj cultural prost condus şi, ca să spunem tot, debusolat. O flacără de veghe rămâne aprinsă, în inima pădurii, în La Cartoucherie de Vincennes.
O comunitate mică, veche, care astfel păstrează vii de aproape o jumătate de secol caracterul popular şi puterea teatrului. De-a lungul anilor, trupa Soleil a devenit vestala care ocrotește zeii inaugurali ai teatrului, pe care îi asociază, absolut natural, acestei alte arte esenţiale, cea a întâlnirii şi a ospitalităţii, atât de preţioasă, atât de rară în vremurile noastre de singurătate şi de repliere în sine. Aura de care este înconjurat Théâtre du Soleil depăşeşte cu mult granițele noastre. De altminteri, el există pentru a le trece fără încetare şi reunește numeroase naţionalităţi. Şi, când călătorim în străinătate, Soleil, împreună cu Teatrul Bouffes du Nord al lui Peter Brook (deschis, şi el, actorilor din toată lumea), sunt pe toate buzele.
Când intrăm în La Cartoucherie, acolo pluteşte un aer de sărbătoare, imediat perceptibil. Trupa du Soleil primeşte fiecare spectator acordându-le atenție tuturor detaliilor. Şi nu e o legendă, Ariane Mnouchkine deschide ea însăşi uşile teatrului în fiecare seară şi îşi onorează oaspeţii cu o atenţie de nedezminţit. De la casa de bilete la librărie, trecând prin holul mare, de la vânzătoatea de suc de ghimbir la loji, de la rezervarea locurilor şi bar, fără a uita documentația dramaturgică, totul este gândit să primească oamenii ca „acasă”. De unde senzaţia stranie a unei reale invitaţii, adresate ţie şi tuturor celor adunaţi aici. Şi sentimentul de apartenenţă la o veritabilă comunitate provizorie, efemeră, dar reală.
Vitalitatea care stăpâneşte peste La Cartucherie îşi aduce pe scenă originea şi magia. De mai bine de patruzeci de ani, trupa Soleil izbuteşte acest tur de forţă de a nu se repeta niciodată. Mereu atentă la vibraţiile timpului prezent, a călătorit în spaţiu şi în timp: universul Revoluţiei Franceze (1789), limbajul măştilor din commedia dell’arte, Vârsta de aur, cufundarea în sursele teatrului (ciclul Shakespeare, ciclul Artrizilor), spectacolele politice (L’Histoire terrible mais inachevée de Norodom Sihanouk, roi du Cambodge/ Istoria groaznică, dar neterminată a lui Norodom Sihanouk, rege al Cambodgiei de Hélène Cixous, pornind de la genocidul cambodgian, La Ville parjure, ou le réveil des Erinyes/ Oraşul sperjur sau trezirea Eriniilor de Hélène Cixous, despre problema sângelui otrăvit, Et soudain des nuits d’éveil/ Şi dintr-odată, nopţi de trezire, care evocă problema tibetană, Le Dernier Caravansérail (Odyssées)/ Ultimul Cavanserai (Odisei), care abordează chestiunea imigranţilor şi ai celor fără documente…), tema invocă, de fiecare dată, un univers diferit, cu toate acestea, traversat mereu de vârsta teatrului, nouă şi eternă.
Fiecare spectacol ridică o problemă, enunţă o enigmă pusă în scenă care răspunde, atunci când vrea, propunând trupei o nouă formă de teatru, ce se afundă adesea în tradiţiile antice sau venind de foarte departe. Teatrul Soleil s-a întărit în numeroasle călătorii pe care a avut şansa să le facă. S-ar putea spune chiar că fiecare spectacol este un periplu de-a lungul căruia un grup se aventurează pe tărâmul cunoaşterii ca să scoată de acolo câteva scântei de înţelepciune. Un sprijin pentru cei care vor veni, spectatorii, şi care vor face, la rândul lor, o fabuloasă călătorie colectivă în lumea viselor cu ochi deschişi. Primul şoc. Primul şoc creat de Ariane Mnouchkine este de acest gen, atunci când, la începutul anilor ’60, descoperă Opera din Pekin, aflată în turneu la Paris, la Théâtre des Nations. O minune care nu se epuiza nicodată şi pe care o va împinge să călătorească într-acolo, spre Orient, să meargă în Asia ca să-şi dea seama mai bine, prin experienţa privirii, în ce fel arta scenei devine lecţie de viaţă şi de înţelepciune.
Această chemare a orizonturilor nu va slăbi nicodată şi în Les Naufragés du Fol Espoir (Aurores), ultimul spectacol, creat în 2010, ne îmbarcăm pe tărâmul memoriei colective. Revenind la originile cinematografului, trupa se transportă într-un hambar adormit, pe malurile Marnei, unde în preajma Primului Război Mondial un grup de amatori de cinema se hotărăşte să facă un film popular, cu scop educativ, în maniera lui Jean Vilar în teatru. Acesta istoriseşte naufragiul lui „Jonathan” în largul Ţării de Foc – o povestire găsită într-o scriere neterminată de Jules Verne, rescrisă finalmente în manieră postumă de fiul său, Michel.
Prin magia maşinăriei teatrale, în faţă spectatorilor se refac scenele filmului. Cei aproximativ cincizeci de actori şi tehnicieni ai trupei montează şi demontează la vedere, în faţa noastră, decoruri uimitoare, realiste şi stilizate în același timp, care fac să renască puntea vaporului, cabinele, velele şi parâmele în furtună, banchiza acoperită de zăpadă a Insulei Hoste, în larg față de Chile – tot atâtea peisaje care prind viaţă sub ochii noştri uimiţi.
De-a lungul întregii sale existenţe de căutări, Soleil a încercat întotdeauna să înţeleagă lumile celuilalt – China, Tibet, India, Italia, Japonia, Cambodgia, Afganistan, Australia şi Franţa, bineînţeles, această Franţă retrasă şi uneori chiar refulată de propria noastră istorie… Théâtre du Soleil nu s-a temut niciodată să se confrunte cu realitatea trupei, într-o perioadă istorică ce a răsturnat atât de repede visurile de comunitate pe care şi le dorise atât de tare. Chiar dacă este condus de o artistă ce îi seveşte drept busolă, el nu ar fi putut exista niciodată fără această afirmare concretă a unei munci în comun, întemeiată pe respiraţiile multiple ale unei trupe de actori. Nu a renunţat niciodată la exigenţă şi la proba trupei, la disciplina pe care o aşteaptă de la fiecare, la renunţarea pe care o presupune necesară, pentru ca să aibă loc această scriitură colectivă gravată pe scândura scenei. O abnegaţie a fiecăruia, fără îndoială, care se întoarce înmiită, prin forţa demultiplicată a acestui mic popor ce prinde viaţă şi suflet în faţa noastră.
Théâtre du Soleil are un suflet, tocmai pentru că a găsit, fără îndoială, energia unui loc veritabil. Un adăpost, un refugiu, un bivuac care durează de mai bine de patruzeci de ani. La Cartoucherie, situată în inima pădurii Vincennes, a conturat și a cioplit o utopie pe care fiecare dintre actori o purta în suflet şi în inimă. O utopie care nu încetează să se manifeste zi de zi. Fie ca paginile care urmează să poată aşterne pe hârtie câteva ecouri parţiale ale suflului de viaţă, ale spiritului de sărbătoare care animă zidurile din La Cartoucherie de atâţia ani. Chiar pe ele vom încerca să le ascultăm.”
Print